Muzica închinarii – după rânduiala lui David (VII) – În căutarea sacrului
Motto:
„Sacrul este ținta supremă a muzicii. Ea tinde către sacru chiar și când e profană sau când își uită destinul de a-l sluji. Doar un titlu sau un text spiritual folosit in muzică nu o califică automat drept sacră, căci sacrul este în muzică un dar, o prezență ce depășește puterile creatoare ale omului. Există muzici religioase atât de îndoielnice ca substanță, încât profanează până și textele pe care au fost compuse. Un exemplu este Kitsch-ul muzical religios, frecvent astăzi.” (Academician Ștefan Niculescu, interviu 1999)[1]
Rânduiala lui David vizeaza excelența, superlativul. Principiul excelenței în închinare prin muzică a fost idealul tuturor muzicienilor de geniu și al tuturor reformatorilor religioși din istoria omenirii.
Toți marii compozitori au avut în vedere acest principiu în lucrările lor. Doar prezența sacrului într-o compoziție muzicală îi asigură acesteia nemurirea. Astăzi nu se mai urmărește acest ideal în creația muzicală sacră, ci doar interesul pecuniar, banul! De aceea și produsele artistice sunt lipsite de valoare spirituală, deoarece scopul urmărit este marketingul și cerințele maselor ignorante, satisfacerea gusturilor populare, nu educarea acestora pentru un ideal înalt. Așa se explică faptul că geniile clasicismului muzical religios trăiau în condiții modeste, ba chiar în sărăcie, pe când creatorii de muzică sacră comercială de astăzi se răsfață în vile de lux și în opulență.
Marii maeștri ai muzicii sacre și-au selectat cu grijă lucrările care să-i reprezinte și care să înfrunte veacurile, ca o jertfă pepetuă adusă Creatorului.
Acele opus-uri lipsite de elementul sacrului au fost distruse. Händel, Beethoven… sunt exemple în ceea ce privește cantitatea de hârtie aruncată la coșul de gunoi, cuprinzând compoziții muzicale fără valoare perenă. Ei nu făceau rabat de la calitate pentru nimic în lume.
Astăzi, datorită mijloacelor tehnice celor mai mari performante, muzica sub toate formele ei de manifestare, domină habitatul uman într-un așa grad, încât este aproape imposibilă o ierarhizare valorică a ei de către omul de rând fără un ghid, fără o informare elementară.
Confuzia dintre valori și nonvalori, între benefic și malefic, între sacru și profan este cvasigenerală, cu consecințe funeste mai ales în mediul eclesiastic.
Să nu uităm că soarta noastră veșnică va fi hotărâtă de calitatea și de direcția închinării noastre. Cui ne închinăm? Creatorului și Mântuitorului nostru sau Eu-lui nostru? Ce jertfă aducem lui Dumnezeu, o jertfă plăcută Lui sau o jertfă plăcută firii noastre perverse? O jertfă autentică sau una furată „din repertoriul altui domn” și adaptată pentru etalarea „talentului” interpretului?
Pentru a ușura orientarea noastră în acest „hățiș” muzical în care ne aflăm, vom încerca să sistematizăm fenomenul muzical după trei criterii:
- După conținut (efect)
- a) Muzica sacră, spirituală, cu efect purificator, realizată artistic din punct de vedere tehnic, cu melodii și armonii solemne, nemuritoare, prin prezența elementului sacru în substanța ei.
- b) Muzica profană, produse culturale nonreligioase, cu caracter cultural, descriptiv de natură, dramaturgic (opere, operete), idei filosofice etc. Toate aceste valori umane exprimate maiestrit.
- c) Muzica distractivă (de divertisment), fără idei, fără profunzime, fără solemnitate. Exprimă ușurătate, superficialitate, mișcare, sex, și în unele cazuri – răzvrătire socială, droguri, (muzica rock).
- După alcătuire
- a) Muzică măiestrită, inventivitate ritmico-melodică, bogată în idei, perenă, perfecțiune (simfonii, concerte).
- b) Muzică mediocră, simplistă, armonizată amatoristic, cu efect senzorial, lipsită de idei, lipsită de durabilitate în timp.
- c) Diletantistică, pseudo-folclor, schematică, naivă, elaborată după auz, cu stângăcii inerente.
- După limbaj
- a) Muzică savantă, forme mari, simfonii, concerte instrumentale, realizate după o tehnică înaltă privind: combinațiile timbrale ale instrumentelor, țesătura contrapunctică a vocilor, utilizarea formelor polifonice (canon, fugă), precum și un limbaj armonic foarte elaborat cromatic (Brahms, Brukner, Mahler, Wagner), contrapunct coral (Bach).
- b) Muzică comercială, creații de serie după gustul poporului neinstruit, fără idei, fără sacralitate, muzică de inspirație lumească (dans, petrecere, club), scrisă corect profesional, dar care nu hrănește sufletul fiind superficială, doar pentru urechea externă. În cazul când are text religios, devine o capcană pentru neinițiați cărora le lipsește „darul deosebirii duhurilor”, promovându-le fără discernamânt și fără rezultat benefic.
- c) Muzică vulgară, produse mediocre cu scop utilitar: câștig pecuniar – nunți, botezuri, aniversări, evenimente populare însoțite de dans, consumuri de băuturi alcoolice. Forme ale genului distractiv cel mai popular: manele, pseudo-folclor, cântece folck cu caracter satiric împotriva politicienilor corupți. De remarcat talentul plin de umor al textierilor.
Dacă aplicăm principiul excelenței în închinare, după Rânduiala lui David, principiu respectat de secole în Biserica lui Hristos (care este aceași: ieri, azi și în veșnicii), principiu scris cu mâna Lui, care din categoriile de muzici expuse mai sus se potrivește cu închinarea adevărată, biblică?
Răspunsul este simplu de dat: muzica sacră numită astfel după elementul sacru pe care-l conține în mod intrinsec. Muzica de închinare la Adevăratul Dumnezeu nu poate fi aleasă decât din muzica măiestrită a omenirii, fiind o categorie de elită a acesteia!
Cele mai nobile creații ale geniilor muzicii sunt cele îmbibate cu sacralitate, și ele formează un patrimoniu inestimabil al omenirii, o elită a realizarilor universale în acest domeniu.
Lucrări precum: oratoriile, partitele pentru vioară solo sau pentru cello, concertele pentru orgă, Arta fugii, Ofranda muzicală etc., compuse de Johann Sebastian Bach, sunt monumente eterne, unicate ale sacrului în muzică, unele adevărate bijuterii sonore (coralele).
Tot astfel pot fi considerate unele compoziții ale lui Georg Friedrich Händel, cum ar fi:- Oratoriul Mesia, concertele pentru orgă, sonatele pentru vioară etc.
La acestea se pot adăuga: oratoriile lui Franz Joseph Haydn, Recviemul lui Wolfgang Amadeus Mozart, Missa solemnis de Ludwig van Beethoven, Psalmii și Concertul pentru vioară de Felix Mendelssohn Bartholdy, motetele și unele lucrări simfonice de Anton Bruckner, Simfonia a II-a Învierea de Gustav Mahler, oratoriile lui César Franck etc.
Trebuie precizat că muzică sacră autentică s-a compus și în epoca modernă, dar lista ar fi prea lungă pentru a o prezenta în amănunt, iar în mod exhaustiv nici nu ar fi posibil, deoarece muzică sacră nu este doar aceea cu text religios, dedicată vocii umane. Muzică sacră este orice creație muzicală care conține în ea elementul sacru, acel Duh care copleșește inima ascultătorului cu dragoste de Dumnezeu și de aproapele, care trezește în suflet devoțiune, respect și teamă de Cel Prea Înalt, aspirație spre veșnicie și neprihănire.
Elementul numit „sacru” în muzică nu poate fi definit, ci doar constatat, simțit și asimilat. Este un dar divin care se degajă din vibrațiile muzicii inspirate de Creatorul a tot ce este bun, nobil și înălțător în Univers (Iacov 1:17). Ca unul care a cercetat peste 30.000 de imnuri, corale și psalmi, într-o viață de om, timp îndelungat (peste 60 ani), pot mărturisi că am descoperit sacrul destul de rar în aceste creații destinate închinării prin muzică.
Cele peste 200 de corale de Bach sunt încărcate de sacralitate. Am descoperit, de asemenea, acest element divin în Psaltirea hughenotă armonizată de Claude Gudimel, în colecția luterană de corale publicată de Ludwig Senfl și Johann Walter cel Bătrân, colaboratori ai lui Martin Luther, și parțial în imnurile evanghelice (gospel) compuse de unii reformatori americani și englezi din secolele XVIII-XIX.
Însă cercetând colecțiile de imnuri ale diferitelor confesiuni neoprotestante mai vechi și mai noi, am constatat că sacrul este din ce în ce mai rar, micșorându-se cantitativ odată cu apropierea secolului XX, astfel că în colecțiile contemporane de „Imnuri creștine” devine o rara avis.[2]
Aproape toate bisericile neoprotestante au adoptat muzica comercială de sorginte americană ca muzică de închinare, eliminând din colecțiile lor de imnuri cea mai mare parte din cântările sacre (vorbim exclusiv despre muzică).
Această muzică este fabricată, nu compusă, adică elaborată după un anumit meșteșug învățat prin repetare, astfel încât să satisfacă cerințele pieței într-un mod cât mai rapid și cât mai vandabil. O adevărată inflație de produse la kilogram a invadat mapamondul. Nu există țară și continent unde să nu întâlnești respectivele produse muzicale inconfundabile prin uniformitatea și sărăcia lor spirituală.
Desigur că în aceste însemnări nu poți defini în totalitate caracterul jertfei unei închinări autentice în spiritul Rânduielii lui David, deoarece cuvintele nu pot suplini muzica. Este necesară o iluminare divină atunci când faci selectarea valorilor destinate acestui scop.
Alegerea pe criterii subiective: „îmi place” sau „are versuri cu un mesaj ales” sau „are efect la ascultători”… nu este o alegere fericită.
Orice dar, orice jertfă când era adusă la Templul lui Dumnezeu, era cercetată amănunțit să fie „fără cusur”, să nu aibă defecte ascunse, altfel nu era primită. Cel ce își permitea să aducă o jertfă șchioapă, un miel furat sau bolnav își atrăgea mânia și blestemul din partea lui Dumnezeu.
„«Voi ziceţi: ‘Ce mai osteneală!’ şi o dispreţuiţi», zice Domnul oştirilor, «şi aduceţi ce este furat, şchiop sau beteag – iată darurile de mâncare pe care le aduceţi! Pot Eu să le primesc din mâinile voastre?», zice Domnul. « Nu! Blestemat să fie înşelătorul care are în turma lui o vită de parte bărbătească, şi totuşi juruieşte şi jertfeşte Domnului o vită beteagă!»” (Maleahi 1:13-14)
Selectarea unei cântări ce urmează a fi adusă ca ofrandă în vederea închinării în cadrul unui serviciu divin trebuie să se realizeze printr-o analiză muzicologică competentă a reperelor structurale specifice. Primul reper este melodia, urmată de al doilea reper – ritmul, și de al treilea – metrul. În cazul pieselor armonizate pe mai multe voci se va studia: armonia sau polifonia. La modul general, se va analiza și forma muzicală, apoi versurile.
Pentru muzica interpretată la instrument, se va ține cont și de timbrul instrumentului. Nu orice instrument muzical este potrivit a fi folosit pentru lauda și închinarea cuvenite Creatorului și Mântuitorului nostru. Trebuie alese acele instrumente cu sunet nobil, care să mângâie și să înalțe sufletul spre cer, nu cele cu timbru specific plăcerilor telurice, cu sunet vulgar, gălăgios, puternic sau care sugerează atmosferă de petrecere lumească.
Instrumentația muzicii sacre, utilizată de marile spirite creatoare, respectă un principiu impus de Rânduiala lui David și constituie un ideal pentru orice epocă istorică și pentru orice zonă geografică.
Ca orice ideal divin rămâne și acesta doar un deziderat, o culme ce se va atinge în cer și pe noul pământ. Până atunci, suntem obligați să ne străduim fiecare, după posibilitățile noastre, ca să aducem o jertfă cât mai aproape de desăvârșirea cuvenită Marelui Stăpân al ce lor văzute și nevăzute.
În afară de analiza fiecărui mijloc de expresie al unei cântări aduse ca o jertfă de închinare și laudă, și în afară de alegerea unui instrument adecvat, în cazul muzicii instrumentale, mai trebuie avută în vedere și interpretarea.
Vom prezenta câteva recomandări, reguli nescrise, care provin din Rânduiala lui David și care s-au respectat cu sfințenie de-a lungul secolelor în muzica profesionistă (religioasă). Aceste reguli nu se mai respectă astăzi și se consideră a fi anacronice, perimate, în epoca postmodernă, când muzica sacră și-a pierdut destinația și scopul, când se urmărește doar satisfacția firii pământești (plăcerea, distracția). Aproape orice diletant își permite să modifice textul sau armonia unei cântări, să o desfigureze, să o caricaturizeze, punând-o pe calapodul muzicii de divertisment.
Se fac armonizări și prelucrări ale unor piese muzicale compuse de genii ale muzicii clasice fără nicio sfială, ba se inervine și la melodie, „corectând-o” după gustul propriu.
În muzica profesionistă se respectă textul muzical și literar cu sfințenie, ca și în artele plastice. Un tablou celebru îl iei așa cum l-a conceput autorul lui, fără să intervii cu modificări și „îmbunătățiri” pentru a-l „actualiza” sau a-l prelucra după gusturile personale. Ce valoare ar mai avea Mona Lisa lui Leonardo da Vinci, dacă i s-ar modifica ochii sau zâmbetul?
O lucrare muzicală o iei așa cum a conceput-o compozitorul sau o respingi, dacă nu îți place în integralitate. Nu ai voie să modifici nimic fără consimțământul autorului ei, cu atât mai mult nu îți este permis atunci când autorul nu mai este în viață. Aceasta este prima regulă.
A doua regulă privește rearmonizarea. Este permisă rearmonizarea unei piese muzicale doar atunci când o melodie valoroasă este armonizată simplist sau necorespunzător, și poți să îi dai o înveșmântare armonică mai măiestrită, mai bogată și mai expresivă decât cea originală. Cazul lui Bach este celebru în istoria muzicii, când a armonizat sute de corale ale înaintașilor săi, făcându-le nemuritoare.
A treia regulă este legată de atitudinea interpretului. Interpretul este servul compozitorului, iar compozitorul este servul lui Dumnezeu. Interpretul trebuie să fie un monument al smereniei, nu un monument al preamăririi de sine!
[1] Cezar Geantă, Muzica sacră: categorie de elită a muzicii culte universale, Editura Muzicală, București, 2021, p. 7.
[2] Lat. o pasăre rară.
No responses yet