Muzica închinarii – după rânduiala lui David (IV) – Mari reformatori

Muzica închinarii – după rânduiala lui David (IV) – Mari reformatori evrei, în Vechiul Testament și reformatori creștini, în noua dispensațiune

de Cezar Geantă

Cântarea sacră de la Templul din Ierusalim a fost conformă cu regulile și condițiile impuse de regele David, tot timpul cât au funcționat slujbele religioase prevăzute în Legea Ceremonială dată prin Moise. Au fost și perioade mai lungi de timp, când unii regi au apostaziat de la credința adevărată, când Templul a fost închis, iar închinarea s-a mutat pe înălțimi (pe munți, pe dealuri), în temple și altare zidite pentru a sluji zeilor păgâni, în locul Adevăratului Dumnezeu Creator.

La început, închinarea era duplicitară: se aducea închinare și lui Dumnezeu, și idolilor, model introdus de către Solomon la insistențele soțiilor sale moabite, amonite, edomite, sidoniene, hetite (1 Împărați 11:1).

„Atunci Solomon a zidit pe muntele din fața Ierusalimului un loc înalt pentru Chemoș, urâciunea Moabului, pentru Moloh, urâciunea fiilor lui Amon. Aşa a făcut pentru toate nevestele lui străine, care aduceau tămâie şi jertfe dumnezeilor lor.” (1 Împărați 11:1, 7, 8)

După moartea lui Solomon, regatul lui Israel s-a divizat, ca urmare a atitudinii aspre a lui Roboam, fiul lui Solomon, față de cererile poporului privitoare la ușurarea dărilor (taxe, impozite) pe care le impusese tatăl acestuia. Astfel, numai triburile lui Iuda și Beniamin au rămas cu Roboam, celelalte 10 seminții (Regatul de nord) au ales ca împărat al lor pe Ieroboam, fiul lui Nebat (1 Împărați 12:20).

Pentru a-și consolida tronul, Ieroboam a organizat alt mod de închinare, separat de cel de la Ierusalim, astfel a turnat doi viței de aur, la care să se închine poporul ce se răsculase contra lui Roboam și a Dumnezeului Adevărat. Unul dintre idolii aceștia era așezat la Betel și celălalt la Dan (1 Împărați 12:29).

Odată cu schimbarea aceasta privind închinarea, s-a produs și schimbarea sistemului preoțesc, precum și muzica. Au fost numiți preoți din popor, care nu făceau parte din fiii lui Levi, și au zidit un templu idolesc la Dan, pe înălțimi, după modelul popoarelor păgâne.

Aceasta a fost doar începutul abaterilor de la Rânduiala lui David, în ce privește muzica de închinare a poporului ales.

Ceea ce a urmat, pe vremea cât au domnit alți regi, precum: Ahab, Atalia, Ahaz sau Manase, a fost o adevărată răzvrătire și o decadență totală, prin idolatria practicată adusă de la popoarele vecine odată cu muzica de inspirație satanică. Iată ce scrie profetul Amos despre reacția lui Dumnezeu față de starea spirituală a poporului ales din acel timp (secolul VIII î. Hr.):

„Eu urăsc^*, dispreţuiesc sărbătorile voastre şi nu pot să vă sufăr adunările de sărbătoare! Când Îmi aduceţi arderi-de-tot şi daruri de mâncare, n-am nicio plăcere de ele, şi viţeii îngrăşaţi pe care-i aduceţi ca jertfe de mulţumire, nici nu Mă uit la ei. Depărtează de Mine vuietul cântecelor tale; nu pot asculta sunetul alăutelor tale!” (Amos 5:21-23)

Religiozitatea și muzica se influențează reciproc, de aceea reformatorii de fiecare dată au tratat acești doi factori cu toată atenția cuvenită.

În ciuda influențelor malefice de tot felul, firul de aur al muzicii sacre autentice s-a derulat fără întrerupere de la un secol la altul însoțind închinarea nefalsificată a copiilor lui Dumnezeu chiar în condițiile cele mai vitrege (primii creștini din catacombe, valdenzii, frații moravi, albigenii, hughenoții, puritanii).

Istoria consemnează nume de lideri religioși, de compozitori sau de regi, care au contribuit la păstrarea tradiției muzicale sănătoase și a credinței, „date sfinților odată pentru totdeauna” (Iuda 3).

Vom prezenta unele momente mai importante, înregistrate cronologic în Biblie și în istoria muzicii culte, privitoare la reformele muzicale:

Regele Ioas (secolul IX î. Hr.) a restabilit slujbele de la Templul din Ierusalim, renovându-l și organizând cântarea după „rânduiala lui David” (2 Cronici 23:18). Reforma respectivă s-a realizat la inițiativa preotului Iehoiada, mentorul său.

Regele Ezechia a repus în funcție închinarea de la Templu, care fusese abandonată de predecesorul său Ahaz. Iată ce stă scris despre el în Cartea Cronicilor: „A pus pe leviţi în Casa Domnului cu chimvale, alăute şi harpe, după rânduiala lui David, lui Gad, văzătorul împăratului, şi prorocului Natan, căci astfel era porunca Domnului dată prin prorocii Săi.” (2 Cronici 29:25). Este de remarcat menționarea: „chimvale, alăute şi harpe, după rânduiala lui David… astfel era porunca Domnului”.

Un alt rege reformator al poporului lui Dumnezeu în ceea ce privește închinarea a fost Iosia, despre care se scrie în Cartea Cronicilor că: „Nicio Sărbătoare a Paştelor nu mai fusese prăznuită ca aceasta în Israel din zilele prorocului Samuel. Şi niciunul din împăraţii lui Israel nu mai prăznuise Paşte ca cele pe care le-au prăznuit Iosia, preoţii şi leviţii, tot Iuda şi Israelul care se aflau acolo, şi locuitorii Ierusalimului.” (2 Cronici 35:18). Iată și desfășurarea muzicii: „Cântăreţii, fiii lui Asaf, stăteau la locul lor, după rânduiala lui David, lui Asaf, lui Heman şi lui Iedutun, văzătorul împăratului. Uşierii, de asemenea, erau la fiecare uşă. N-au avut nevoie să se abată de la slujba lor, căci fraţii lor leviţii au pregătit ce era pentru ei.” (2 Cronici 35:15).

După întoarcerea din captivitatea babiloniană și medo-persană, una dintre cele mai importante activități din cadrul restaurării vieții spirituale iudaice a fost închinarea prin muzică.

Atât Ezra, la punerea temeliilor noului Templu, cât și Neemia, cu ocazia sfințirii zidurilor Ierusalimului, au organizat cântarea sacră, după rânduiala lui David. Iată ce găsim scris în Cartea Sfântă în acest sens:

„Când au pus lucrătorii temeliile Templului Domnului, au aşezat pe preoţi în veşminte, cu trâmbiţe, şi pe leviţi, fiii lui Asaf, cu chimvale, ca să laude pe Domnul, după rânduiala lui David, împăratul lui Israel.” (Ezra 3:10)

„Căpeteniile leviţilor, Haşabia, Şerebia şi Iosua, fiul lui Cadmiel, şi fraţii lor împreună cu ei, stând unii în faţa altora, erau însărcinaţi să mărească şi să laude pe Domnul, după rânduiala lui David, omul lui Dumnezeu. […] La sfinţirea zidurilor Ierusalimului, au chemat pe leviţi din toate locurile în care locuiau şi i-au adus la Ierusalim, ca să prăznuiască sfinţirea şi sărbătoarea cu laude şi cântări, în sunet de chimvale, alăute şi harpe.” (Neemia 12:24, 27)

În ambele relatări (Ezra și Neemia) ni se precizează: după rânduiala lui David. În Ezra 3:10, sunt amintiți preoții „cu trâmbițe”.

Rânduiala lui David prevedea clar, doar: arfe, alăute și chimvale în muzica de la Templu (1 Cronici 25:6). Trebuie să observăm că în cazul de față este vorba despre punerea temeliilor noului Templu, nu despre serviciul divin din Templu. La evenimentele religioase din aer liber, în afara leviților cu arfa, alăuta și chimvalele, participau și preoții cu trâmbițele lor. Un exemplu îl găsim la 1 Cronici 16:6, când a fost mutat chivotul din casa lui Obed-Edom, în cortul pregătit de David, la Ierusalim: „Preoţii Benaia şi Iahaziel sunau mereu din trâmbiţe înaintea chivotului legământului lui Dumnezeu.”

În timpul lui Antioh Epifanul (175-164 î. Hr.), când poporul Israel a fost ocupat, batjocorit și umilit prin decrete care ținteau desființarea tradiției și a demnității naționale, unii evrei și-au părăsit religia, din motive de avantaje materiale, iar alții din motive de forță majoră. Cei rămași credincioși au fost persecutați, iar unii uciși. Slujbele de la Templu au fost interzise și în locul lor, acel rege tiran și despotic a introdus idolatria cu jertfirea unor animale necurate, interzicerea circumciziunii, profanarea Sabatului, desființarea sărbătorilor sfinte prescrise în legea ceremonială, arderea cărților cultice etc. – au fost acțiuni îndreptate spre desființarea lui Israel ca popor al lui Dumnezeu și înlocuirea lui cu păgâni aduși din alte zone ale imperiului. Deși acțiunile acestea erau susținute de cele mai crude pedepse pentru cei refractari, planul criminal început nu s-a concretizat.

Un preot credincios, împreună cu cei cinci fii ai săi, au organizat o răscoală condusă de cel mai viteaz dintre ei, și au reușit să elibereze pe Israel din cruntă robie. Este vorba despre preotul Matatia, care și-a educat fiii în spiritul eroismului istoric al poporului ales, și al minunilor Atotputernicului lor Dumnezeu.

Iuda Macabeul, unul din cei cinci frați, organizează o armată de patrioți evrei, care într-o confruntare inegală cu armatele grecului Lisias, reușește să elibereze Ierusalimul, și apoi, întreaga națiune din jugul cotropitorilor păgâni. Iuda Macabeul devine erou național și reformator, restaurator de prim rang al închinării după Rânduiala lui David.

Georg Friedrich Händel, celebrul compozitor german din sec. XVIII, îi dedică un oratoriu lui Iuda Macabeul, în care elogiază vitejia și biruințele acestuia pe câmpuri de luptă pentru eliberarea din crunta robie.

Iată ce stă scris în cartea întâi a Macabeilor, în traducerea G. Galaction – V. Radu:

„Și au adus jertfă pe altarul arderilor de tot cel nou, pe care îl făcuseră. În ceasul și ziua în care îl pângăriseră păgânii, altarul a fost sfințit din nou cu cântări de laudă însoțite de harfe, de alăute și chimvale” (1 Macabei 4: 53, 54)

Întreaga istorie a religiei adevărate este o luptă între forțele distructive satanice și forțele binelui, care acționează la refacerea valorilor distruse de vrăjmaș.

Muzica sacră a fost și va rămâne ținta nr. 1 în ce privește atacurile Celui Rău, întrucât aceasta dă valoare închinării, și tot prin ea, Satana poate aduce ocară lui Dumnezeu, falsificând-o.

După apariția creștinismului, muzica sfântă cultivată la Templul din Ierusalim se răspândește între neamuri, odată cu doctrina lui Isus. Mai întâi în Siria, apoi în Asia Mică și în tot Imperiul Roman. Apar și unele centre culturale, adevărate școli de muzică sacră (Antiohia, Constantinopol, Roma), unde se învățau vechile cântări psaltice, dar și noi compoziții imnice cu tematică creștină. Apostolul Pavel îi îndemna pe Coloseni: „Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inima voastră.” (Coloseni 3:16)

De remarcat apariția cântărilor de laudă și a cântărilor duhovnicești, alături de repertoriul tradițional psaltic. Ce erau aceste cântări nou-apărute odată cu creștinismul? Cercetătorii specialiști în muzica religioasă sunt de acord că acestea erau compoziții noi, cu tematică creștină: nașterea Domnului Isus, învățăturile evanghelice, jertfa de pe Golgota, botezul etc. În privința muzicii, s-a produs un progres de ordin teoretic, grație culturii muzicale grecești și limbii de largă circulație a acesteia. Astfel, imnologia creștină devine mai expresivă prin utilizarea unor versuri simetrice, cu fraze muzicale bine conturate și o metrică adecvată.

Cântările propriu-zise s-au dezvoltat diferit de la o zonă geografică alta. În Siria, de exemplu, se practica psalmodierea în mod excesiv cu rezultate nu tocmai fericite în plan estetic, din cauza monotoniei acestora. Pentru mai multă înviorare, s-au introdus între doi psalmi ce urmau a fi cântați consecutiv, piese muzicale cu melodii atrăgătoare, cu text versificat, cu o simetrie clară, așa numite antifoane. Cu timpul, antifoanele au devenit imnuri de sine stătătoare. Efrem Sirul a fost unul dintre autorii importanți de imnuri creștine (sec. IV). Alți autori care au preluat compunerea de imnuri și le-au introdus în muzica de cult au fost: Ioan Gură de Aur (în muzica bizantină), Ambrozie din Milano (Italia), Hilarius din Poitiers (Galia), Prudentius (Spania), Sfântul Augustin de Hippona (Africa de Nord).

Adoptarea imnurilor în muzica sacră a îmbogățit expresivitatea mesajului spiritual păstrând solemnitatea inerentă nealterată.

Școala Bizantină

Autori de imnuri creștine (sec. IV – XIII)

• Efrem Sirul (sec. IV)
• Ambrozie, episcop de Milano (sec. IV)
• Roman Melodul, supranumit „Glas dulce” (sec. VI)
• Andrei Cretanul (sec. VII – VIII)
• Ioan Damaschin (sec. VII – VIII)
• Ioan Mauropus (sec. XI)
• Ioan Kukuzel (sec. XIII-XIV)

Concepții estetice și reforme în Evul Mediu

La Conciliul de la Laodiceea (364) se decretează profesionalizarea artei muzicale bisericești prin înființarea „Grupului de cântăreți profesioniști”, după modelul de la Templul din Ierusalim, conform cu rânduiala lui David.

Dionisie Areopagitul (sec. IV), în lucrarea sa Despre ierarhia cerească, afirmă că muzica este de origine divină, iar muzicianul este un intermediar al artei cerești, între lumea divină și lumea terestră.

Augustin de Hippona (sec. IV) consideră muzica sacră o artă divină care depășește puterea de expresie a cuvintelor.

Isidor din Pelusa (sec. IV) și călugărul egiptean Pambon (sec. IV) se exprimă hotărât împotriva teatralizării cultului creștin prin muzică.

Anicius Boetius (sec. V-VI) elimină micro intervalele din muzica sacră, considerându-le străine de spiritualitatea creștină.

Școala Romană

Așa cum am amintit, traseul urmat de noua religie a lui Isus Hristos împreună cu muzica sacră însoțitoare, a fost: Ierusalim, Antiohia, Bizanț (Constantinopol), Roma.

Primul centru muzical unde s-a alcătuit un repertoriu cu tematică creștină, alături de psalmii moșteniți de la Ierusalim, a fost Antiohia din Siria. Acolo au primit și numele de creștini noii convertiți la religia transmisă de apostolii lui Isus Hristos.

Tot în Antiohia s-au adoptat și vechile practici de cântare pe care le foloseau evreii din antichitate, și anume: psalmodierea (cântarea solistică a psalmilor), cântarea responsorială (cântarea solistică, cu răspunsuri date de un cor), cântarea antifonică (două coruri sau două orchestre cântând alternativ).

În Siria au activat și primii autori de imnuri, cei mai cunoscuți fiind Efrem Sirul (306-373) și Iacob din Seruglia (451-521).

Revenind la Școala Romană de muzică sacră, constatăm că aceasta s-a realizat prin misionarii greci, care aduceau cu ei atât doctrina creștină, cât și muzica de obârșie ebraică, la începutul creștinării, pentru ca mai târziu, Episcopul Romei, trimițând diplomați la Bizanț, să organizeze și el în cetatea eternă o muzică pe care aceștia o deprinseseră acolo.

Cel mai important diplomat roman cu funcția de nunțiu papal trimis la Constantinopol este Grigore cel Mare, devenit papă între anii 596-604.

Mai înainte de a prezenta rolul uriaș al reformei muzicale realizate de Grigore cel Mare, vom menționa numele unor premergători ai acestuia, în ceea ce privește dezvoltarea cântării sacre. Astfel, papa Damasius (366-384) a reglementat liturghia catolică, ajutat de Hieronymus, un bun cunoscător al liturghiei răsăritene.

Papa Coelestinus (422-432) a înființat o Școală de cântăreți (Schola Cantorum) la Roma;

Papa Leon I (440-461) alcătuiește ghidul pentru organizarea liturghiei după modelul celei de la Ierusalim;

Papa Gelasius (492-496) elaborează și el un Sacramentarium în care se precizează ordinea muzicii de la Slujba Divină.[1]

Muzica practicată în bisericile apusene până la începutul sec. VII era foarte variată și diferită de la o zonă geografică la alta. Sunt cunoscute stilurile: celtic, galican, hispano-mozarab, milanez (ambrozian) și roman. Cel care a unificat repertoriul bisericesc în toate țările catolice a fost Grigore I cel Mare, după ce devine papă.

Papa Grigore cel Mare, unul din cei patru stâlpi ai catolicismului,[2] se înscrie între toți reformatorii muzicali ca cel mai important din punct de vedere al întinderii și al duratei demersului său.

El a studiat temeinic muzica la Constantinopol cât timp a fost nunțiu papal (ambasador), în această capitală a imperiului bizantin. Revenind la Roma, în calitate de papă, ia inițiativa de a unifica stilurile muzicii sacre într-unul universal, valabil în toate țările catolice. În acest sens, înființează școli de cântăreți, în care să se predea muzica adusă de el de la Constantinopol. Aceasta consta în melodiile celor 150 de psalmi ai lui David, moștenite de la primii creștini sirieni, cuprinși într-un „Antifonar” alcătuit de el, în care erau scrise textele literare cu indicațiile grafice privind înălțimea și durata sunetelor.

Baza învățământului muzical în acele școli era teoria muzicii (modurile grecești) și memorarea melodiilor de la maestru la elev, după auz. Neexistând un sistem grafic de reprezentare precisă a înălțimii și duratei sunetelor, învățarea cântărilor se făcea exclusiv prin memorarea acestora.

La Roma exista o școală de cântăreți (Schola Cantorum) încă din secolul V, la care se adaugă încă una, înființată de Papa Grigore I, astfel muzica sacră capătă caracter profesional, formând primii specialiști în materie și care vor fi răspândiți ca instructori misionari în Anglia, Irlanda, Franța, Germania, Spania. Aceștia înființează, la rândul lor, școli mănăstirești de muzică în țările respective pentru impunerea Antifonarului gregorian, ca singurul repertoriu sacru inspirat de Duhul Sfânt, după declarațiile Sfântului Părinte de la Roma. Limbă comună pentru toate țările catolice era limba latină, atât în ce privește slujba cât și cântarea.

Condițiile aveau caracter de lege și priveau puritatea stilului muzicii, păstrarea solemnitații, interpretării, nemodificarea melodiei, neutilizarea niciunui izvor de inspirație în afară de Antifonar.

Papa, personal, a „curățat” melodiile orientale, învățate la Constantinopol, de tot felul de broderii sau de melisme inutile, simplificându-le până la austeritate, eliminând tot ceea ce aparține de senzorial, de sentimente sau emoții.

Implementarea noii liturghii impusă de Grigore cel Mare în țări cu tradiție specifică muzicală a întâmpinat o poziție acerbă, mai ales în Spania, realizându-se abia în secolul XI unificarea dorită. Meritele reformei realizate de Papa Grigore I sunt deosebit de valoroase, dacă ne gândim la consecințele ei pe termen lung.

Faptul că a dat muzicii de cult solemnitate, simplitate, perenitate, detașând-o fundamental de stilul popular afectat de plăceri pământești, și apărând-o cu strictețe de influențe nefaste, de spiritul lumesc, distractiv, este cu atât mai meritoriu cu cât opera sa și-a pus amprenta asupra muzicii culte europene pentru o perioadă de timp milenară. Este de ajuns să menționăm că elita muzicii culte universale s-a inspirat de-a lungul secolelor din acest izvor nesecat de sacralitate provenită din muzica de la Templul lui Dumnezeu din Ierusalim, după Rânduiala lui David.

Judecând după aparență, exigențele și restricțiile impuse de Papa Grigore cel Mare au constituit piedici în dezvoltarea muzicii în ansamblul ei, luându-i libertatea de exprimare pe care muzica laică, folclorică, a avut-o dintotdeauna, dar în realitate, grija pentru păstrarea sacrului în muzică a fost o binecuvântare. Numai așa a putut dăinui caracterul solemn în muzica de închinare, o închinare plăcută lui Dumnezeu, nu omului cu gusturi primitive sau pervertite de muzica lumii fără Dumnezeu.

În ceea ce privește influențele muzicii laice, putem afirma că muzica gregoriană n-a fost scutită de acestea, numai că ele, influențele, au fost bine „cântărite” înainte de a fi adoptate.  Este semnificativ faptul că odată cu încheierea unui coral gregorian, cântăreții au început să improvizeze așa-zisele jubilații fără cuvinte, apoi cu versuri (secolul XI), precum și secvențele și tropii, care au lărgit mijloacele muzicale de exprimare a inefabilului religios, păstrând în același timp solemnitatea și bunul gust nealterate și devenind imnuri de sine stătătoare.

Odată cu începuturile polifoniei (Leoninus și Perotinus), se crează melodii însoțitoare coralului gregorian (cantus firmus), dând posibilitatea compozitorului să se exprime creativ, fiecare după fantezia lui, în crearea acelor melodii care alcătuiesc un motet, sau mai târziu, o fugă. Secolul XVI este supranumit secolul de aur al polifoniei.

Când arta contrapunctică franco-flamandă ajunge la apogeu, muzica religioasă începe să decadă prin exersele de imitații vocale pe 8, 16 sau 32 de voci, în dauna textului litarerar, care este cu totul acoperit de desfășurările savante ale polifoniei.

Un reformator al stilului bisericesc muzical este Luther, care simplifică coralul la monodie acompaniată, cântată de toată adunarea și susținută de orgă. Apoi, Giovanni Pierluigi da Palestrina în cadrul contrareformei catolice, simplifică forma de misă și de motet în așa fel încât cuvintele să fie auzite și înțelese clar, la toate vocile.

Martin Luther colaborează cu doi muzicieni celebri, care adoptă Reforma luterană, atât în teologie, cât și în muzica religioasă, realizând colecții de corale pentru uzul bisericesc specific acestei mișcări. Este vorba de Ludwig Senfl și Johann Walter.

Acesta a fost începutul unei ere noi în muzica sacră protestantă și neoprotestantă, care a devenit la rândul ei, prin cele două forme de expresie (coralul german și psalmul hughenot), o a doua sursă de inspirație pentru marii creatori ai secolelor XVII-XIX.

Din acest tezaur sfânt s-a inspirat cel mai mare compozitor al tuturor timpurilor, Johann Sebastian Bach, aducând la existență melodii de coral armonizate savant, în colecțiile sale de corale (două volume), în coralele variate pentru orgă, în oratoriile și în cantatele sale.

Aportul lui Bach la dezvoltarea simfonismului clasic a fost enorm datorită acestui demers creator. Tehnica utilizării coralelor protestante și a psalmilor hughenoți în compoziții de mare anvergură se poate observa în lucrările unor compozitori de prim rang, precum: Haydn, Mozart, Beethoven, Brahms, Mendelssohn-Bartholdy…

Revenind la Rânduiala lui David, putem constata prezența spiritului acestei „rânduieli” ca o obligație asumată de toți marii reformatori care s-au perindat pe parcursul istoriei bisericești. Acest spirit constă în următoarele exigențe:

1. Promovarea profesionalismului, a măiestriei în ceea ce privește valoarea compoziției și interpretării ei.
2. Moralitatea interpreților.
3. Utilizarea instrumentelor celor mai distinse calitativ (sunet nobil, cu posibilități tehnice și expresive maxime).
4. Evitarea muzicii sentimentale.
5. Evitarea interpretării afectate.
6. Promovarea unei arte măiestrite nu de dragul artei, ci din necesități spirituale legate de închinare.
7. O muzică inspirată din experiențe spirituale providențiale și din Cuvântul lui Dumnezeu.
8. O muzică bogată în idei, nu simplistă.
9. O muzică perenă, nemuritoare.
10. O muzică purificatoare, nu distractivă.

Reformatorul german M. Luther recomanda credincioșilor muzica marilor genii precum Josquin des Prés și Orlando di Lasso, „căci nu are rost ca toate lucrările bune să fie lăsate în seama diavolului”.

La rândul său, Jean Calvin, vorbind despre muzica de închinare, se exprima în felul următor: „Trebuie avut grijă întotdeauna ca melodiile să nu fie ușoare sau frivole, ci să aibă greutate și solemnitate. Este o mare diferență între muzica folosită pentru a distra oamenii la masă și în casele lor, și Psalmii care sunt cântați în Biserică în prezența lui Dumnezeu și a îngerilor Lui.”

Încercări de reformă în cadrul Bisericii AZȘ

Încă de la sfârșitul sec. XIX, în imnologia neoprotestantă, gradul de spiritualitate scade, în timp ce muzica laică își mărește influența de la un an la altul, până devine atotstăpânitoare.

Liderii bisericilor neoprotestante au adoptat noul stil de muzică sacră ca pe un fenomen normal, care ține de mersul societății în continuă schimbare, fără să intuiască pericolul catastrofal ascuns al acestei schimbări.

Până să descopere efectele funeste ale acestei noi muzici, care nu mai are nimic sacru în ea, ci doar distracție, senzualitate și plăceri senzoriale, au constatat doar efectele vizibile de către orice om cu mintea lucidă, cum adunările devin un fel de local de socializare, de etalare a unor pseudo-valori (voci, haine, podoabe, etc.), orele de rugăciune „mor”, corurile se desființează în favoarea „negativelor”, studiul Bibliei apune, lăsând locul internetului etc.

În țările cu tradiție creștină bogată, cu o istorie îndelungată în ce privește cultivarea muzicii de închinare, bisericile au fost transformate în muzee sau chiar demolate.

Deși sunt o mulțime de factori care atacă și minează integritatea religiei, muzica rămâne cel mai puternic element distructiv dintre toți. Puțini conducători spirituali sunt conștienți de acest adevăr axiomatic, de aceea și încercările de redresare, de reformare a muzicii de cult, sunt puține și ineficiente.

Unul dintre cei mai lucizi lideri ai bisericii AZȘ la nivel mondial, care a realizat criza spirituală datorată degradării muzicii, a fost pastorul Robert Pierson. El a inițiat prima reformă muzicală la nivel general în vederea stopării influențelor muzicii de divertisment asupra muzicii sacre moștenite de la părinții bisericii, care la rândul lor o primiseră de la înaintași, prin tradiție sănătoasă, de la Rânduiala lui David.

În anul 1972, președintele Conferinței Generale, Robert Pierson, a convocat o întâlnire a câtorva sute de muzicieni cu diferite orientări estetice, în vederea alcătuirii unui „Ghid muzical” care să slujească la selectarea adevăratelor valori ale artei sunetelor, necesare unei închinări plăcute lui Dumnezeu, nu oamenilor firești.

În prima zi a fost imposibil să se ajungă la un numitor comun privind evaluarea muzicii destinate închinării, deoarece fiecare participant își apăra propria viziune și propriul gust artistic, cu vehemență și atitudine inflexibilă.

Atunci, președintele a sistat întâlnirea și a propus o zi de post și de rugăciune, cu cercetare de sine și cu smerenie, pentru ca Duhul Sfânt să pregătească inimile tuturor celor prezenți ce urmau să hotărască soarta muzicii sacre în Biserica Sfârșitului.

Și minunea s-a produs. În urma consacrării și smeririi autoimpuse, toți cei adunați, ca un singur om, au elaborat un document excelent sub inspirația Duhului Sfânt, care conține toate prevederile Rânduielii lui David privitoare la închinarea prin muzică ce trebuie adusă Creatorului și Mântuitorului nostru. Vom prezenta câteva din aceste prevederi cuprinse în Ghidul muzical al Bisericii AZȘ (1972).

– „Educația și înțelegerea muzicală trebuie să înceapă de timpuriu în viața copilului prin: introducerea marilor imnuri și cântări ale Evangheliei în experiența fericită și intimă a cultului familial, participarea cu familia la concerte cu o muzică conformă cu standardele în acest document.

– Cântatul și muzica instrumentală în familie trebuie încurajate.

– Trebuie înființată o bibliotecă muzicală a căminului din izvorare bine alese.

– Trebuie să se depună eforturi din partea comunităților locale și a Conferințelor pentru a umple acest „gol cultural”. În vederea acestui scop, personalul cu calificare muzicală al școlilor noastre trebuie să fie folosit pentru pregătirea muzicală și activități care să promoveze în mod eficient înaltele idealuri ale închinării.

– Acolo unde există coruri, imnuri bogate în înțeles spiritual, din maeștrii compozitori din trecut și de astăzi, cântate de muzicieni consacrați și bine pregătiți, vor adăuga mult la serviciul divin și la ridicarea calității închinării.

– Muzica ar trebui:

1. Să dea slavă lui Dumnezeu și să fie de ajutor într-o închinare acceptată de El (1 Corinteni 10:31).
2. Să înnobileze, să înalțe și să purifice gândurile creștinului (Filipeni 4:8).
3. Să influențeze în mod eficient creștinul în dezvoltarea unui caracter asemănător caracterului Domnului Hristos, atât în viața lui cât și în viețile altora.
4. Să dezvăluie o compatibilitate între solia redată prin cuvinte și prin muzică, evitând amestecul celor sfinte cu cele profane.
5. Să evite manifestările teatrale și îngâmfate.
6. Să mențină echilibrul judicios între elementele emoționale, intelectuale și spirituale.

– Creștinul nu va cânta melodii incompatibile cu idealurile Adevărului, cinstei și curăției. El va evita elementele ce fac ca răul să apară de dorit sau ca bunătatea să apară neînsemnată. El va considera muzica de jazz, blues, rock și alte asemenea stiluri ca dăunătoare dezvoltării caracterului creștin, deoarece înclină mintea spre gânduri necurate și conduce la purtări nesfinte. O astfel de muzică are o legătură clară a libertinajului societății contemporane. Distorsionarea ritumului, melodiei și armoniei, așa cum sunt întrebuințate ele în aceste stiluri, și amplificarea lor excesivă, slăbesc sensibilitatea și în cele din urmă distrug aprecierea lucrurilor bune și sfinte.

– Când închinătorul vine la Casa lui Dumnezeu să fie întâmpinat cu cea mai înaltă muzică.”

Sunt de remarcat aici unele idei de o importanță excepțională, având în vedere mentalitatea cvasi-generală a majorității creștine, care consideră muzica a-morală, adică fără influențe asupra caracterelor oamenilor, care o apreciază doar ca factor de distracție, de amuzament sau, în cel mai bun caz, ca fenomen cu valoare estetică.

Documentul Conferinței Generale a AZȘ, elaborat în anul 1972, subliniază faptul că muzica sacră autentică: „purifică gândurile”, „influențează în mod eficient creștinul în dezvoltarea unui caracter asemănător caracterului Domnului Hristos”.

Pe de altă parte, muzica pseudo-religioasă este: „incompatibilă cu idealurile Adevărului, cinstei și curăției”, fiind „dăunătoare dezvoltării caracterului creștin, deoarece înclină mintea spre gânduri necurate și conduce la purtări nesfinte. O astfel de muzică are o legătură clară cu libertinajul societății contemporane” etc.

Alte idei desprinse din Rânduiala lui David:

1. a) Profesionalizarea muzicii sacre de închinare.
2. b) Educația și înțelegerea muzicală trebuie să înceapă de timpuriu în viața copilului.
3. c) Acolo unde sunt coruri, să se cânte lucrări din maeștrii muzicieni, nu lucrări amatoriste!
4. d) Coriștii să fie bine pregătiți profesional.
5. e) Să existe o compatibilitate perfectă între mesajul literar și cel muzical! Nu melodie lumească cu text sacru!
6. f) Să se umple acest „gol cultural”!
7. g) Evitarea stilurilor muzicii profane și malefice: rock, folk, blues, jazz etc.
8. h) Excelenta înclinării prin muzică oferită Împăratului universului și înălțării în spirit a credincioșilor.
9. i) Descurajarea mândriei și teatralismului în interpretare.
10. j) Îndepărtarea interpretărilor „afectate”, alunecări ale vocii de la un sunet la altul, modificări ale vocalelor prin deformări de emisie etc.

Din păcate, după moartea neașteptată a pastorului Robert Pierson, valorosul „Document” a rămas doar o frumoasă și sfântă intenție de reformă muzicală a Bisericii AZȘ. Nu a apucat nici măcar a fi răspândit, prin mass-media, așa cum ar fi meritat.

[1] Datele și informațiile de mai sus au fost preluate din Carte de istorie a muzicii, vol. I, scrisă de George Pascu și Melania Boțocan, Iași, 2003.

[2] Cei patru „mari” ai Bisericii Catolice: Ambrozius, episcop de Milano (333-397), Augustin de Hipona (354-430), Ieronim (~ 347-420), traducătorul Bibliei în limba latină „Vulgata” (384), Grigore cel Mare (540-601).