Muzica închinarii – după rânduiala lui David (V) – Continuare la reformarea muzicii sacre. Încercări de reformă în muzica sacră din România

Muzica închinarii – după rânduiala lui David (V) – Continuare la reformarea muzicii sacre. Încercări de reformă în muzica sacră din România

de Cezar Geantă

Prima reformă a muzicii sacre A.Z.Ș. din România a fost inițiată și susținută de Horst Gehann, în deceniile VI-VII (secolul XX). Ea a constat în alcătuirea unui repertoriu de piese corale măiestrite, care să înlocuiască vechiul repertoriu amatoristic și semiamatoristic prezent în toată țara. În acest scop, H. Gehann a apelat la cei mai buni poeți și verificatori de la acea dată pentru a tălmăci textele originale din limba germană, în limba română, printre care: Mircea Diaconescu, Aurora Ionescu, Corneliu Greising, Wilhelm Moldovan, Artur Irimia, Mihail Chelcea, și alții.

Odată realizat repertoriul, s-a trecut la dificila muncă de implementare pe viu a acestuia, prin repetiții de cor nenumărate, atât în Sabat cât și în timpul săptămânii. Șansa dirijorului reformator a fost că a găsit la Biserica Popa-Tatu un grup de entuziaști, muzicieni amatori, care i-au dat tot concursul, în ciuda unei îndârjite opoziții din partea unor persoane îndrăgostite de vechiul repertoriu coral, alcătuit din lucrări diletantistice, simpliste, fără un mesaj muzical profund, ci doar plăcut pentru urechea externă, nedeprinsă cu adevăratele valori ale muzicii savante.

Odată cu trecerea anilor, noua orientare adusă de H. Gehann s-a extins în toate centrele de influență din țară: Cluj, Iași, Piatra Neamț, Ploiești, Timișoara etc. Chiar și în unele sate s-au găsit amatori de progres, care au introdus în repertoriile locale piese muzicale din creația marilor maeștri ai muzicii culte universale.

După plecarea lui H. Gehann din țară, în anul 1972, a rămas să continue reforma respectivă cel care a fost colaboratorul său încă din anul 1957, cel care scrie rândurile de față.

Activitatea muzicală din vremea aceea în cadrul bisericesc era îngreunată de lipsa de mijloace materiale cum ar fi: scrierea partiturilor, multiplicarea lor, înregistrarea interpretărilor muzicale ale programelor, publicitatea etc. Este suficient a aminti că autoritățile interziceau traducerea și răspândirea de materiale străine ca și orice multiplicare de literatură religioasă.

Toată logistica noastră era rudimentară și clandestină. După plecarea lui Horst, văzând cum caietele scrise de el, cu pix și indigo, pentru sopran, alto, tenor, bas, începuseră să se deterioreze, prima acțiune a fost retranscrierea acestora pe patru voci în condiții grafice superioare. Astfel, am început a copia piesă cu piesă tot repertoriul introdus de H. G., la care am adăugat lucrări noi din școlile naționale reprezentative pentru muzica sacră, precum: școala germană,  școala franceză, școala italiană, școala americană, școala românească, școala rusă, școala spaniolă.

Repertoriul realizat de H. G. cuprindea aproape exclusiv lucrări de autori germani. Ceea ce am adus nou în Muzica sacră (titlul noul colecții) a fost diversitatea stilistică și varietatea etosului național.

Printre autorii consacrați din muzica cultă universală, am introdus și nume de autori români care au reușit să aducă modalități noi de exprimare a trăirilor și experiențelor religioase, uneori printr-un limbaj inedit și printr-o tehnică componistică ireproșabilă. Iată și numele acestora: Gavriil Musicescu, Eusebie Mandicevschi, Doru Popovici, Horst Gehann, Cezar Geantă, Viorel Burciu, Timotei Culcea.

Volumul repertorial realizat în anul 1981, cu titlul Muzica sacră, a fost scris manual cu rotringul (un fel de stilou cu tuș negru) și cu rigla. Titlurile au fost executate cu șabloane, iar textul scris la o mașină clasică (neînregistrată la miliție). Scrierea textului literar, precum și multiplicarea și distribuirea, au fost operații de mare risc, pe care le-a înfăptuit cu mare succes Daniel Costea, ajutorul meu de neprețuit. Noul repertoriu cu muzică sacră măiestrită a ajuns în SUA, în Australia, după ce pătrunsese în Europa datorită plecării definitive din țară a multor familii mixte de sași și români sau a unor persoane individuale.

Adevărata muzică de închinare, după Rânduiala lui David, părea a fi triumfat ireversibil, dar… a venit Revoluția din 1989, care a inversat scara valorilor. În biserică au apărut CD-uri cu muzică americană de consum, au apărut partituri cu muzică comercială facilă, distractivă, ușor de executat și de asimilat. Toate valorile tradiționale au fost marginalizate, fiind considerate desuete, valabile pentru epoci apuse. Tineretul a îmbrățișat voluptos noile produse ca un semn de emancipare, de aliniere la valorile prezente, iar părinții și unii lideri s-au văzut depășiți de această bruscă schimbare, neavând nici argumente muzicologice, nici curajul necesar pentru a stăvili curentul libertății prost înțelese, al unei democrații greșit aplicate, astfel, decadența muzicii de închinare s-a generalizat ca un fapt obiectiv, ca o cerință imperioasă a timpului prezent.

Tendința spre o muzică religioasă facilă a fost observată și semnalizată încă dinainte de Revoluția din 1989, când începuseră să pătrundă în Cortina de fier comunistă primele materiale americane specifice: CD-uri, partituri, filme etc. Astfel, subsemnatul a sesizat conducerea bisericii din acea vreme și a obținut convocarea unui comitet de studiu și de analiză a colecțiilor noi de imnuri pentru cor mixt care apăruseră tot clandestin.

În toamna anului 1981, Președintele Uniunii A.Z.Ș., Dumitru Popa, m-a rugat să îi sugerez nume de muzicieni adventiști care ar putea să participe la acest demers.

A fost stabilită o comisie alcătuită din următorii membri A.Z.Ș.:

– Dumitru Popa, Președintele Uniunii A.Z.Ș.;

– Cornel Toma, responsabil cu tineretul în cadrul Uniunii A.Z.Ș.;

– Octavian Coconcea, autorul celor două volume: Trâmbiți de argint, Cântările speranței;

– Lucian Cristescu;

– Wilhelm Moldovan;

– Adalbert Orban;

– Constantin Tolici;

– Cezar Geantă – autorul colecției Muzica sacră;

– Ionel Pascu;

– Mihai Răducanu;

– Gabriel Vasilescu;

– Gabriel Dumitrescu.

În prima zi s-a stabilit modul de lucru și repertoriile corale ce urmau a fi analizate din punct de vedere al muzicii: scriitură, armonie, formă, conținut, stil etc. Înainte de a face evaluarea pieselor respective, s-a sugerat ideea unei unificări a criteriilor de ordin estetic și muzicologic, prin elaborarea a trei referate ce urmau a fi studiate de toți membrii comisiei, timp de o săptămână. Cele trei referate au fost solicitate a fi prezentate de trei reprezentanți ai celor trei orientări stilistice din acea vreme, după cum urmează: Lucian Cristescu – din partea Uniunii A.Z.Ș., Constantin Tolici – din partea Comunității Grant și Cezar Geantă – din partea Comunității Popa Tatu.

După dezbaterea celor trei referate, s-au stabilit care volume corale să fie analizate, piesă cu piesă, și notate de la 1 la 5. Cele admise trebuiau să obțină media 4, notă minimă de promovare. S-au dat spre analiză volumele:

1. Cântările speranței (din 100 de piese, au promovat 40);
2. Trâmbițe de argint (din 113 piese, au promovat 27);
3. Cântați Domnului (au fost promovate 28 de piese);
4. Muzica sacră (din 115 piese, au promovat 114).

Delegatul Uniunii a luat cunoștință de rezultat și a întocmit lista cu lucrările corale admise, pe care a transmis-o Conferințelor. Din păcate, nu s-au argumentat criteriile selecției, nu s-au prezentat tendințele crescânde spre decadență, spre profanare a muzicii de închinare, cu urmările lor negative, astfel că foarte puține coruri din țară au respectat recomandările unei comisii de specialiști, care au colaborat admirabil pentru o cauză comună stringentă, dar puțin convingătoare.

După Revoluția din 1989, condițiile de trai în România s-au schimbat radical, prin libertate de exprimare, prin dreptul la practicarea unui crez religios, prin accesul la edituri, prin circulația liberă a valorilor (și a nonvalorilor) datorată deschiderii granițelor țării etc. S-au ivit oportunități nebănuite în trecut, în ce privește activitatea educațională estetică privitoare la stăvilirea influențelor muzicii seculare, ba chiar malefice, în mediul eclesiastic românesc.

În încheiere, voi prezenta ultimele două încercări de reformă după „Rânduiala lui David”, inițiate de doi colegi mai tineri, acțiuni care au rămas doar expresia unor bune intenții, fără rezultat concret, ca orice demers particular, personal, nesprijinit de autorități oficiale care să fie implicate total pentru realizarea unui ideal atât de măreț și atât de urgent, care să cuprindă inițierea în limbajul muzicii prin cursuri de vară cu pastorii, prin răspândirea unor capodopere ale muzicii sacre prin conferințe, dezbateri, cursuri, în așa fel încât tineretul să fie recuperat pentru cauza lui Dumnezeu, nu pentru cauze de preamărire a idolilor personali.

Prima încercare de reformă a muzicii bisericești AZȘ, după Revoluție, aparține profesorului-organist Felician Roșca, de la Universitatea de Vest din Timișoara. El a reușit să convingă conducerea facultății de muzică timișorene să organizeze un Seminar Internațional de Imnologie, care să se desfășoare anual sub formă de referate interconfesionale și în dezbateri pe marginea acestora.

Din partea bisericii adventiste au participat, în mod substanțial, profesorii F. Roșca și C. Geantă, prezentând de fiecare dată referate cu analize, propuneri, consecințe pe termen scurt și lung, privind tendințele generale de desacralizare a închinării prin muzică. Au mai participat, sporadic, Dezideriu Faluvegi, Pavel Memete (Conferința Banat), Mircea Diaconescu (Germania), printr-un referat online.

Seminarul Internațional de la Timișoara a impresionat pozitiv pe oaspeții de peste hotare prin profunzimea referatelor prezentate de muzicienii români, declarând că, în occident, imnologia și-a perdut obiectul muncii, întrucât bisericile nu mai funcționează, devenind simple muzee. Au participat muzicologi din Franța (Universitatea Sorbona), Marea Britanie, Finlanda, Ungaria, Japonia, Germania etc.

La ediția din 2002, am avut marea surpriză să mi se ceară permisiunea ca referatul meu cu titlul „Criterii de analiză în imnologie” să fie tipărit și publicat în Marea Britanie. Cei doi univeristari englezi l-au găsit foarte interesant și valoros pentru viitorii muzicologi și nu numai.

Pentru cei interesați de viziunea acestor profesioniști ai imnologiei la nivel internațional, pot oferi spre lectură cărțile:

1. O istorie subiectivă a muzicii în Biserica Adventiștilor de Ziua a Șaptea, Editura Viață și Sănătate, 1999.
2. Estetica muzicii sacre, Editura Viață și Sănătate, 2009.
3. Muzica sacră, categorie de elită a muzicii culte universale, Editura Muzicală, București, 2021.
4. Ghid muzical practic, Editura Stă scris, Ibănești, 2022.

Aceste cărți cuprind în mod mai detaliat toate ideile proprii expuse în referatele de la Timișoara, pe care le-am formulat succint, din motive de spațiu, și care au fost unanim acceptate și chiar apreciate. Acest fapt mi-a dat confirmarea că diferențele de opinii apar doar acolo unde sunt diferențe de pregătire.

Cel de-al doilea muzician adventist care a încercat să reformeze nu atât muzica de închinare, cât mentalitatea și gusturile estetice ale celor ce lucrează în acest domeniu, este compozitorul Vlad Baciu, membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România.

În anul 2013, pe când se ocupa ca voluntar cu muzica în cadrul Uniunii de Conferințe, a organizat un grup de colaboratori calificați în muzică și versificație cu scopul elaborării unui ghid muzical, care să slujească celor ce activează în domeniul muzicii sacre. Așa a apărut cartea cu titlul: Slujirea muzicii în închinare, București, 2013. La alcătuirea cărții au contribuit (în ordinea capitolelor): Cezar Geantă, Iacob Coman, Gabriel Dumitrescu, Felician Roșca, Marta Burduloi, Grațiela Vlad, Mugur Iacob, Petru Diaconu, Vasile Cazan, Dorina Cașcaval, Claudiana Călin, Benoni Catană.

Ghidul respectiv conține subiecte multiple legate de activitatea muzicală bisericească precum: istoria muzicii, criterii de analiză, interpretarea muzicală, probleme de dirijat, de canto, de repertoriu pentru copii, de orchestră, cunoștințe de prozodie etc.

În încheiere, voi cita două paragrafe din declarațiile a doi lideri ai bisericii noastre, declarații de bun gust, de maturitate spirituală, de viziune estetică sacră, și de cultură în adevăratul sens al cuvântului.

Prima declarație din introducere:

„Atunci când vorbim de închinare prin muzică spunem nu doar melodie, ci înțelegem un tot, compus din frecvențe sonore, ritm, măsură, mesaj explicit în cuvinte, atitudine și emoție. Conținutul acestei lucrări structurează pe categorii de componente domeniile slujirii prin muzică. Da, slujire prin muzică. Dacă vom considera închinarea un privilegiu pe care trebuie să-l trăim cât mai aproape de întregul nostru potențial și în cea mai curată atitudine, atunci vom căuta să armonizăm fiecare cântare a noastră cu zona de sfințenie și respect în care depunem acest dar.” (Daniel Chirileanu, Departament Tineret – Muzică, Uniunea AZȘ România, 2013)

„Muzica este secret pentru unii, joacă pentru alţii. Dar muzica destinată închinării publice este o ştiinţă şi o artă care, pe lângă estetic, cunoaşte criteriul spiritual, sau cum se armonizează cu Cuvântul. Ghidul „Slujirea muzicii în închinare” sugerează principii şi exprimă opinii cu autoritate care să ne informeze şi să ne formeze pentru a fi în stare să slujim închinarea prin muzică, ceea ce înseamnă chiar mai mult decât a sluji muzica prin închinare. Eforturile autorilor, muzicieni profesionişti, oameni ai credinţei şi închinării, merită toată atenţia noastră, începând cu aprecierea practică a acestui ghid în casele şi comunităţile noastre.” (Pastor Florin Lăiu)

Ce frumos ar fi fost dacă se continua o așa lucrare cu un așa potențial artistic profesionist, și nu ar fi rămas doar un document de sertar!