Muzica închinarii – după rânduiala lui David (VI) – Instrumentația muzicii sacre, după Rânduiala lui David

Muzica închinarii – după rânduiala lui David (VI) – Instrumentația muzicii sacre, după Rânduiala lui David

de Cezar Geantă

Mai înainte de a aborda acest important subiect, este necesară o prezentare a cadrului în care se manifesta muzica de la Templu, pentru a evita unele concluzii eronate din simpla lectură a Psalmilor 149 și 150.

În primul rând, să precizăm locul și rolul instrumentiștilor în ceea ce privește slujba închinării. Din descrierea biblică aflăm că Templul din Ierusalim, ca și tabernacolul lui Moise, era alcătuit din două încăperi: Sfânta și Sfânta Sfintelor. În care din aceste două încăperi avea loc cântarea psaltică, în Sfânta sau în Sfânta Sfintelor? Răspunsul este clar și precis: în niciuna dintre acestea.

Istoricul Josefus Flavius explică expresia „Templu” ca fiind un complex de clădiri care implică, afară de cele două încăperi, o mulțime de alte camere adiacente, alipite de zidurile exterioare ale Templului propriu-zis, sub formă etajată, cu diferite destinații precum: spații de dezbateri teologice, magazii, depozite de alimente, centre de învățământ religios etc. Acest complex arhitectural ocupa a cincea parte din suprafața Ierusalimului!

În afara clădirilor se aflau spații de adunare a credincioșilor, care veneau în Sabat să asiste la serviciile divine sau la aducerea de jertfe, precum și a locuitorilor din toată țara (partea bărbătească), care veneau la prăznuirea celor trei mari sărbători anuale: Paștele, Cincizecimea (Rusaliile), Sărbătoarea Corturilor (Deuteronom 16:1-16). Unde erau așezați cântăreții (corul bărbătesc) și instrumentiștii? Se știe din Cartea Sfântă că toate slujbele legate de închinare erau încredințate leviților. Din acest trib erau aleși preoții și slujitorii acestora: cântăreții, instrumentiștii, paznicii (ușierii). În Sfânta slujeau preoții zilnic, în Sfânta Sfintelor, doar Marele Preot (o dată pe an), iar muzicienii activau în pridvorul dinaintea Templului, la intrarea principală în Sfânta. Pridvorul era, deci, o antecameră a Templului propriu-zis unde erau așezați slujitorii muzicii sacre.

Asistența închinătorilor se afla în curtea cea mare rezervată doar fiilor lui Israel, unde se aduceau și jertfele de pe altarul dinaintea Pridvorului principal. Mai era și un alt pridvor, numit Pridvorul lui Solomon, așezat lateral, unde aveau loc evenimente speciale, precum dezbateri teologice, la care a participat și copilul Isus la vârsta de 12 ani (Luca 2,46), sau vindecări (Faptele Apostolilor 5,12).

Persoanele de altă naționalitate puteau urmări serviciile ceremoniale sacre, precum și desfășurarea marilor sărbători, din cea de a doua curte interioară a Templului. În curtea cea mare era așezat altarul arderilor de tot (jertfele zilnice și jertfele pentru vină). Mai era și o curte a preoților (2 Cronici 4,9).

Ordinea așezării acestor locuri sfinte incluse în termenul general „Templu” era aceasta: (dinspre rasărit spre apus) curtea neamurilor, marea curte rezervată exclusiv poporului Israel, unde se afla altarul de jertfe, pridvorul Templului, Sfânta, Sfânta Sfintelor. Intrările și ieșirile acestor spații erau atent supravegheate de paznicii din seminția lui Levi (1 Cronici 26:1-12).

Înaintea Templului, la intrarea din curtea mare în pridvorul principal, se aflau cele 15 trepte, care erau urcate de către personalul levitic (preoți, cântăreți, instrumentiști) printr-un ceremonial numit cântarea treptelor.

Se cântau psalmi de dimensiuni mici, câte unul pentru fiecare treaptă. Unii istorici nominalizează primii 15 psalmi, iar alții, seria de 15 psalmi cu numerele de la 120-134, care au chiar specificarea „o cântare a treptelor”.

După aceste informații preliminare, putem dezvolta subiectul instrumentației psaltice în mod corect, pentru ca unele concluzii eronate, desprinse din textul biblic insuficient aprofundat, să fie evitate.

Rânduiala lui David, după care se desfășurau activitățile de la Templu, era atât de perfectă, încât făcea imposibilă orice abatere de la regulile stabilite de Dumnezeu, prezentate în acel „Izvod” scris cu mâna Sa și deslușite prin prorocii de la curtea regală: Asaf, Heman, Iedutun (1 Cronici 25:1): „David și căpeteniile oștirii au pus deoparte, pentru slujbă, pe aceia din fiii lui Asaf, Heman și Iedutun, care proroceau întovărășiți de arfă, alăută și de chimvale.”

Muzica în societatea ebraică era întrebuințată în trei domenii diferite, cu instrumente specifice fiecăruia în parte:

1. În domeniul religios de închinare;
2. În domeniul religios de sărbătoare;
3. În domeniul laic.

1. În domeniul religios de închinare se utilizează o muzică solemnă cu o instrumentație strictă: harfa, alăuta, chimvalele (1 Cronici 25:1, 3, 6).
2. În domeniul religios de sărbătoare se adăugau și alte instrumente precum cele de suflat: goarne, trâmbițe, sau cele de percuție: tobe, chimvale (1 Cronici 13:8; 15:28). Din textele de mai sus reiese că muzica era însoțită de strigăte și joc.

Să observăm că cele două manifestări muzicale se desfășurau în locuri diferite. Închinarea (harfă, alăută, chimvale) avea loc în templu (pridvorul dinaintea templului), pe când sărbătoarea religioasă se desfășura în aer liber, în afara templului.

3. În domeniul laic se utilizau toate instrumentele existente la data aceea în Israel, de asemenea aveau loc manifestări ale bucuriei prin joc, strigăte, bateri din palme, chiuituri etc.

Un studiu atent al acestor manifestări ne descoperă un fapt vrednic de luat în seamă: era o diferență netă între caracterul acestor manifestări, atât în ce privește protagoniștii, cât și în ce privește instrumentația.

Muzica de închinare era susținută de leviți (288 selectați din 4000 de instrumentiști, harfe, alăute, chimvale), pe când în domeniul laic putea să cânte oricine, cu orice instrument, cât de modest, pe care îl putea mânui.

„Lăudaţi-L cu timpane şi cu jocuri, lăudaţi-L cântând cu instrumente cu coarde şi cu cavalul! Lăudaţi-L cu chimvale sunătoare, lăudaţi-L cu chimvale zăngănitoare! Tot ce are suflare să laude pe Domnul!” (Psalmi 150:4-6)

Chemarea de a-L lăuda pe Domnul către „tot ce are suflare” reiese și din următorul text:

„Să se bucure Israel de Cel ce l-a făcut, să se veselească fiii Sionului de Împăratul lor! Să laude Numele Lui cu jocuri, să-L laude cu toba şi cu harpa!” (Psalmi 149: 2-3).

Din acești doi psalmi, cu care încheie întreaga Psaltire, reiese clar că îndemnul de a-L lăuda pe Domnul cu orice instrument, cu tobe, cu jocuri, cu strigăte (Ps. 149:5) nu se referă la slujba de la Templu, ci la viața cotidiană a credincioșilor.

Când se aduc în locașul de închinare instrumente specifice locurilor de distracție ale lumii fără Dumnezeu, împreună cu manifestările însoțitoare: aplauze, strigăte etc. se face o eroare de interpretare a Psalmilor 149 și 150.

Rânduiala lui David, primită în scris cu mâna lui Dumnezeu, face o ordine clară în ce privește închinarea prin muzică. Dumnezeu nu se schimbă de la o epocă la alta:

„Căci Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb; de aceea voi, copii ai lui Iacov, n-aţi fost nimiciţi.” (Maleahi 3:6)

„Orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, coborându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare.” (Iacov 1:17)

„Isus Hristos este același ieri și azi și în veci!” (Evrei 13:8)

Cine crede că astăzi este un Dumnezeu mai permisiv, deoarece ne aflăm în „Noua dispensațiune” și ca atare exigențele și restricțiile din Vechiul Testament sunt anacronice, că biserica creștină este alcătuită din zeci și sute de neamuri, cu mentalități și culturi diferite, se înșală. Atâta vreme cât ne închinăm adevăratului Dumnezeu, Cel al Bibliei, „Rânduiala lui David” rămâne valabilă, deoarece a fost scrisă cu degetul lui Dumnezeu (1 Cronici 28:18), ca și Decalogul!

Cei ce fac presiuni pentru a se introduce în biserică instrumente populare de muzică distractivă, precum și dansul, aplauzele și strigătele, ar trebui să-și revizuiască opinia conform cu Biblia, nu cu gusturile și plăcerile proprii, care prin natura lor sunt îndreptate spre ușurătate și păcat.

Se spune adesea, în urma unor „concerte” din Casa Domnului: „a fost o adevărată desfătare, o delectare sfântă!” Este deosebit de important să știm pentru care din cei doi a fost desfătare: pentru omul duhovnicesc sau pentru omul firesc? Am participat (fără să știu ce muzică era în program) la o adunare creștină, unde au fost invocate Numele Domnului și prezența Duhului Sfânt; toată asistența a fost cucerită de muzica prezentată. Era un concert religios susținut de o formație de suflători din străinătate (instrumente de suflat din alamă, din lemn, baterie – tobe mari și mici –, orgă electronică etc.). Mulțimea era în delir, toți închinătorii băteau ritmul cu piciorul, unii se legănau, alții strigau: Glorie! Aleluia!, aplaudând frenetic după fiecare piesă. O adevărată desfătare a instinctelor eliberate de cenzura Duhului Sfânt. Un alt duh pusese stăpânire pe sufletele celor captivați de vraja ritmului atotstăpânitor, augmentat de puterea decibelilor.

Această experiență mi-a reamintit de fenomenul ciudat petrecut în anul 1890, la o adunare de corturi în localitatea Muncie din Statul Indiana (SUA), când întreaga asistență a fost controlată de duhuri satanice (după exprimarea E. G. White), cauza fiind muzica lumească interpretată cu instrumente zgomotoase, pe ritmuri „tari”, antrenante, urmate de aplauze și mișcări involuntare alte trupului. S-a declarat de către organizatori că aceste forțe care se manifestă în adunare sun manifestări ale Duhului Sfânt, drept urmare, muzica s-a însuflețit, ritmurile s-au amplificat până au fost culcate la pământ toate trupurile participanților la acea „închinare” prin muzică. E. G. White a avertizat că astfel de manifestări se vor înmulți înainte de venirea Domnului. Este și motiviul pentru care se publică prezentul material pentru luare de cunoștință de către cei sinceri și fără prejudecăți în acest domeniu subtil și abstract, inaccesibil tuturor celor ce nu au darul deosebirii duhurilor, despre care vorbește apostolul Pavel în 1 Corinteni 12:10.

Instrumentele muzicale alese pentru jertfa cântării de la Templu erau arfa, alăuta și chimvalul. De ce nu se prefera trâmbița, cavalul, „chimvalele zângănitoare”, tobele? M-am întrebat adesea, care să fie explicația? Am găsit următorul răspuns în cartea profetului Habacuc: „Domnul însă este în Templul Lui cel sfânt. Tot pământul să tacă înaintea Lui!” (Habacuc 2:20).

La planeta Pamânt se referă textul biblic, sau la ceva mult mai subtil? Este evident că înțelesul nu este unul literal, ci simbolic, metaforic. Închinarea in Duh și în Adevar, despre care vorbea Domnul Isus, exclude prin definiție următoarele caracteristici ale teluricului omenesc, firesc:

– gălăgia, zgomotul, amplificarea exagerată;

– mândria, etalarea, scoaterea în evidență a eului;

– triumfalismul, falsa devoțiune, înșelătorul sentiment de consacrare pentru „lauda Domnului”, care duce la mimică, pantomimă și gesturi necontrolate, vecine cu extazul, ca transa unor consumatori de droguri;

– exacerbarea ritmului prin sublinierea accentelor și prin amplificarea electronică;

– vacarmul general de voci și instumente;

– sonoritățile fanfaristice care să demonstreze tărie omenească, biruință asupra Celui Rău, forță supremă umană;

– vedetismul

– extravaganța …

Rânduiala lui David respinge o astfel de deșertăciune și falsitate în închinare prin selectarea strictă a calității umane și instrumentale. Din 4000 de instrumentiști, David a selectat pentru închinare doar 288. Criteriile erau de ordin spiritual și profesional, pentru interpreți, și de ordin calitativ-sonor pentru instrumente.

Daca cercetăm cu atenție fiecare psalm, pentru a descoperi cu ce instrumente trebuia acompaniat, vom observa că sunt indicate instrumentele de coarde: harfă, alaută, plus chimvale. Doar psalmii 5, 53 și 88 fac excepție, având indicația: „de cântat cu flautele.”

Psalmii  8, 81, 84 au indicația „de cântat pe ghitit”, iar Psalmul 46, „de cântat pe alamot”. Atât ghititul cât și alamotul erau tot instrumente cu coarde ciupite.

Ghititul era o harfă mai mică, iar alamotul era o alăută construită special pentru fete.

De ce a recomandat Dumnezeu harfa (harpa), alăuta (lira), chimvalele (țimbalele) și, în mod excepțional, flautul? Răspunsul îl găsim tot în Cuvântul lui Dumnezeu.

1. „În linişte şi odihnă va fi mântuirea voastră.” (Isaia 30:15 p.p.)
2. „Cuvintele înţelepţilor, ascultate în linişte, sunt mai de preţ decât strigătele.” (Eclesiastul 9:17)
3. „Şi după cutremurul de pământ, a venit un foc. Domnul nu era în focul acela. Şi după foc, a venit un susur blând şi subţire.” (1 Împărați 19:12.)

La punctul 1, ni se spune din partea lui Dumnezeu că mântuirea nu poate avea loc în gălăgie și oboseală, ci doar în liniște și odihnă. De cele mai multe ori și în cele mai multe locuri, Sabatul este cea mai obositoare zi din saptămână, din cauza vorbirilor fără rost, a activităților care supraîncarcă programul „Zilei de odihnă”, a predicilor fără hrană duhovnicească, a rugăciunilor supradimensionate, a cântărilor „speciale” cu negative zgomotoase, a orgilor nereglate și neutilizate cu pricepere și cu un duh smerit etc.

La punctul 2, Psalmii erau cântați cu dicție clară de către coriști, în timp ce acompaniamentul era asigurat de către instrumentiștii cei mai rafinați, cu instrumentele cele mai discrete, având sunetele cele mai nobile, cele mai „blânde”, cele mai odihnitoare din tot arsenalul sonor existent la acea dată. Astăzi, corurile sunt acompaniate de piane electrice, de orgi electronice, mânuite în așa fel încât acoperă și greșelile corului, dar și înțelesul cuvintelor.

La punctul 3 aflăm că Dumnezeu nu comunică „în forță” cu omul, ci într-un mod liniștit, într-un „susur blând”. Profeții lui Dumnezeu au experimentat acest mod divin de comunicare prin vise și viziuni, nu prin cataclisme și cutremure. Darea Legii pe Sinai a fost o excepție pentru o situație unică. În relațiile cu omul, Dumnezeu lucrează prin Duhul Sfânt în mod tainic, precum aluatul din care este alcătuită pâinea. Dumnezeu Își desfășoară lucrarea de zidire a noii făpturi, a noului Templu, în cea mai discretă modalitate. Iată ce mesaj îi trimite lui Zorobabel, prin profetul Zaharia, în legătură cu rezidirea Templului din Ierusalim:

„Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul oştirilor.” (Zaharia 4:6)

În contrast izbitor lucrează Satana cu fiii oamenilor, amăgindu-i că fac lucrarea Domnului.

Iată și unele relatări ale martorilor prezenți la adunarea din 1890, ținută în localitatea Muncie din statul Indiana (SUA), citate din „E. G. White și muzica” de Paul Hammel:

„Au o orgă, o violă bas, trei viori, două flaute, trei tamburine, trei corni, o mare tobă de bas, și probabil și alte instrumente pe care nu le-am menționat…”

„Când ajung la note înalte, nu se aude niciun cuvânt din ce cântă adunarea, nu se aude nimic, decât țipete ale celor care sunt pe jumătate nebuni.” (S. N. Haskell, scrisoare către E. G. White, 1900, p. 48)

La alte adunări de corturi:

„Ei țipau și-și cântau cântările ritmate cu ajutorul instrumentelor muzicale până când deveneau într-adevăr isterici. I-am văzut de multe ori, după aceste adunări de dimineață, venind spre colțul în care se lua masa tremurând ușor ca și când ar suferi de paralizie.” (Burton Wade, 1900)

„Curând zăceau cu toții la pământ într-o indescriptibilă încurcătură de capete și picioare. Își azvârleau membrele cu mișcări continue și atât de violente încât mă așteptam dintr-un moment în altul să aibă loc un accident serios.” (Charles A. Johnson, martor, p. 47)

Tot din cartea „E. G. White și muzica”, cităm comentariul profetic al servei Domnului, care se afla în Australia la data când a primit relatările în legătură cu evenimentele amintite, petrecute în Indiana (SUA).

„Domnul mi-a arătat că lucrurile pe care le-ai descris ca având loc în Indiana, se vor întâmpla chiar înainte de închiderea timpului de har. Vor avea loc tot felul de manifestări ciudate. Vor fi țipete, tobe, muzică și dans. Simțurile ființelor raționale vor deveni atât de tocite, încât nu se vor mai putea baza pe ele pentru a lua decizii corecte. Și aceasta este numită mișcarea Duhului Sfânt… Puterile agenților Satanei se împletesc cu vacarmul și zgomotul, ca la carnaval și aceasta este numită lucrarea Duhului Sfânt.” (Hammel, p. 50)

Astfel de relatări sunt dureroase, și pe moment, când le citim, avem tendința de a le tăinui, deoarece aruncă ocară asupra prestigiului Bisericii lui Hristos, dar când medităm la ele mai profund, ne schimbăm părerea.

Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, tocmai de aceea este credibilă, pentru că nu ocolește astfel de relatări oricât de dureroase ar fi. Tot ea ne spune că răzvrătirile poporului ales, căderile personajelor de frunte din istoria  sacră, „tot ce a fost scris mai înainte a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde.” (Romani 15:4)

„Să avem nădejde” este și un îndemn că Dumnezeul nostru, care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa, nu va tolera până la sfârșit o închinare neconformă cu Rânduiala scrisă cu mâna Lui și dată lui David pentru a fi un model peste veacuri.

Este un fapt evident pentru orice cercetător că Rânduiala lui David nu a fost ignorată pe parcursul istoriei bisericești decât temporar, în perioade scurte, când aveau loc erezii impuse de unii regi răzvrătiți precum Ieroboam, fiul lui Nebat, Ahab, Manase ș.a., dar după ei, apăreau regii reformatori, care restabileau închinarea sfântă. Niciodată nu a dispărut închinarea „în Duh și Adevăr” prin muzica sacră. Dumnezeu totdeauna a avut oamenii Săi, care nu și-au plecat genunchii înaintea lui Baal, adică înaintea marelui idol numit de Biblie „fire pământească”.