Muzica închinarii – după rânduiala lui David (II) – Muzica sacră (de la creațiune până la epoca regelui David)

Muzica închinarii – după rânduiala lui David (II) – Muzica sacră (de la creațiune până la epoca regelui David)

de Cezar Geantă

Muzica sacră a fost oferită omului încă de la creațiune ca o binecuvântare spirituală perpetuă. Armonia mediului edenic cuprindea și zona afectivă a ființelor umane grație muzicii.

Toată creația, de fapt, vibra pe aceeași lungime de undă; dragostea, închinarea, recunoștința față de Marele Creator și Stăpân al universului.

Pe ce sunt sprijinite temeliile lui? (ale pământului) Sau cine i-a pus piatra din capul unghiului atunci când stelele dimineții izbucneau în cântări de bucurie și când toți fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie? (Iov 38:6-7)

Atmosfera cerului este dominată de muzică, universul întreg se exprimă prin muzică (muzica sferelor), dar nu orice fel de muzică, ci o singură categorie de muzică ce exprimă: solemnitate, măreție, smerenie, preamărire adusă Marelui „Eu sunt”, respect, teamă, iubire, recunoștință, armonie, închinare, consacrare, neprihănire.

Cerurile laudă minunile Tale, Doamne, și credincioșia Ta în adunarea sfinților! Căci în cer cine se poate asemăna cu Domnul? Cine este ca Tine între fiii lui Dumnezeu? Dumnezeu este înfricoșat în adunarea cea mare a sfinților și de temut pentru toți cei ce stau în jurul lui. (Psalmi 89:5-7)

Firul roșu al muzicii sacre străbate întreaga Scriptură pe linia patriarhilor, Școlilor Profeților, psalmilor de la Templul din Ierusalim, primelor comunități creștine, apoi a cântării gregoriene, preclasicismului și clasicismului european. Caracteristica neschimbată a acestei muzici implică trei virtuți de bază: solemnitate, perenitate, sacralitate.

Nu avem niciun alt document care să ateste și să descrie muzica sacră, în afară de Biblie. Cartea Sfântă menționează:

– Cântarea lui Moise, compusă de acesta cu prilejul trecerii poporului Israel prin Marea Roșie în timpul Exodului (Exod 15:1-2);

– Cântarea Deborei, biruința israeliților asupra canaaniților (Judecători 5:12-13);

– Cântarea lui David, un psalm de mulțumire către Dumnezeu care i-a ocrotit viața (2 Samuel 22:1).

În poporul Israel nu se cântau doar evenimentele majore, ci chiar întâmplări cotidiene, care aveau darul de a păstra vie amintirea Providenței divine în viața de obște, precum și legile cu poruncile date de Dumnezeu, pentru a se transmite de la o generație la alta, teama de El. Dacă din timpul Exodului (40 de ani) până la perioada Judecătorilor muzica se practica aproape spontan, improvizatoric, odată cu înființarea Școlilor Profeților, din inițiativa lui Samuel, la Ierihon, Betel, Rama, Dotan, Ghilgal și Chiriat-Seir, această disciplină, muzica sacră, a fost introdusă ca materie de învățământ obligatoriu, pentru formarea de cadre calificate, pentru slujirea la locașul de închinare.

Numai așa se poate explica înflorirea fără precedent a artelor (poezie, retorică, muzică sacră, literatură) în epoca împăraților David și Solomon, precum și performanțele muzicale ale fiilor lui Israel de-a lungul istoriei omenirii.

Procesul istoric al evoluției muzicii sacre a fost unul dinamic, progresiv în dezvoltarea lui, prin acumulări de ordin calitativ, atât în ce privește limbajul specific (monodic, polifonic, armonic), cât și în ce privește tehnica istrumentală (construcție, interpretare). Perfecțiunea artei divine a fost atinsă în capodoperele marilor maeștri ai secolelor XVII-XIX.

Chiar dacă muzica destinată închinării a atins perfecțiunea târziu, într-un timp atât de îndelungat, caracterul ei sacru și l-a păstrat în fiecare epocă, în fiecare stadiu al devenirii sale, datorită rânduielii lui David, pe care au respectat-o toți oamenii lui Dumnezeu responsabili în acest domeniu. Desigur că muzica din timpul lui David, dacă ar fi ascultată astăzi, ni s-ar părea ciudată, fără idei clare, fără logică în desfășurarea ei, dar în niciun caz nu ar fi frivolă, ușuratică, dansantă ori efemeră. Așa cum o plantă este desăvârșită în toate stadiile ei de dezvoltare, de la apariție până la înflorire și rodire, tot așa și muzica sacră, în evoluția ei, și-a păstrat solemnitatea, puterea de a purifica gândirea și simțirea închinătorilor. Iată ce afirmă un muzicolog și estetician polonez contemporan despre muzica gregoriană, care provenea din muzica psaltică de la Templul din Ierusalim:

N-a existat nicicând o artă mai puțin preocupată de plăcerea senzorială. Arta n-a realizat niciodată o mai mare desprindere de viața reală. Avea însă un efect foarte puternic asupra sentimentelor și spiritului, exprima și producea stările spirituale cele mai sublime. Cu elevația și simplitatea melodiilor ei, ea menținea sufletul într-o stare de puritate și austeritate aproape supraomenească. Starea de spirit evocată de muzica gregoriană era marcată îndeosebi de liniște și împăcare.

N-a existat probabil niciodată o muzică mai religioasă decât cântul gregorian. (Władysław Tatarkiewicz, Istoria esteticii, vol. 2, p. 113)

Revenind la Școlile Profeților, trebuie subliniat aportul fundamental al acestora la cultura ebraică, în special, dar și la cultura omenirii, în general. În aceste școli s-a studiat metodic arta melodiei, arta poetică, istoria biblică și nu în ultimul rând, tehnica interpretării muzicale, la diferite instrumente menționate în Biblie.

Să nu uităm că Heman, văzătorul regelui David, care prorocea întovărășit de arfă, alăută și chimvale, era nepotul lui Samuel, cel ce înființase primele trei Școli ale Profeților (surse: 1 Cronici 6:33, 1 Cronici 25: 1, 5).

Despre el aflăm că avea paisprezece fii și trei fiice, care făceau parte din orchestra de elită de la Templu, alcătuită din 288 de instrumentiști. Ei cântau la chimvale, alăute și arfe (harpe), fiind „maeștri” la aceste instrumente (1 Cronici 25:7).

Cei 288 de maeștri instrumentiști, care alcătuiau formația de muzică sacră a Templului, au fost selectați din cei 4000 de instrumentiști existenți la Ierusalim în timpul domniei lui David. Se pune întrebarea, unde au învățat acești tineri tehnica instrumentală, repertoriul psaltic, istoria sacră, retorica, poezia etc.? Răspunsul este unul singur: în Școlile Profeților.

Principalele obiecte de studiu în aceste școli erau: Legea lui Dumnezeu, cu instrucțiunile date prin Moise, istoria sacră, muzica și poezia sacră…

Se cultiva spiritul meditației religioase. Elevilor li se vorbea nu doar despre necesitatea rugăciunii, ci și despre felul în care trebuiau să se roage…

Muzica a fost dată pentru a îndeplini un scop sfânt, acela de a înălța gândurile către cele curate, sfinte și înălțătoare și de a trezi în suflet adorarea și recunoștința față de Dumnezeu. Ce deosebire între deprinderile vechi și felul în care este prea adesea folosită muzica în zilele noastre! Cât de mulți sunt aceia care folosesc acest dar pentru a se înălța pe ei înșiși, în loc să-l folosească pentru a-L proslăvi pe Dumnezeu. (E. G. White, Patriarhi și profeți, p. 608)

Artiștii, instrumentiști, compozitori și psalmiști, care au contribuit la edificiul cultural inestimabil al poporului Israel – cu iradiere până în zilele noastre, s-au format la Școlile Profeților înființate la inițiativa marelui judecător Samuel. Iată ce scrie distinsul scriitor român Mihail Sadoveanu în acest sens:

Poeziile acestea antice atribuite regelui David sunt pline de un sentiment poetic atât de arzător, se avântă atât de înalt către lumea eternă, încât vor rămânea în veacul veacului, pentru toate succesiunile de generații, alături de cele mai de seamă opere ale fiilor umanității. Pentru creștinătate, care și le-a însușit, ele au devenit o „Vox Ecclesiae”, când arzătoare și dulce, când pasionantă. E strigătul sufletului către Dumnezeul unic. (Sadoveanu, citat de F. V. Farrar, în Primele zile ale creștinismului, vol. 3, p. 472)

Autorii psalmilor: Asaf, Fiii lui Core, Heman Ezrahitul, Etan Ezrahitul erau și instrumentiști și compozitori, ceea ce ne duce la concluzia că absolviseră cursurile uneia dintre Școlile Profeților. Heman era fiul lui Ioiel, fiul lui Samuel (1 Cronici 6:33), care împreună cu Etan și cu Asaf conduceau muzica la serviciile divine de la cortul întâlnirii construit de Moise (1 Cronici 6:33, 39, 44).

În capitolul 25 din 1 Cronici, în locul lui Etan apare numele lui Iedutun, în comitetul celor trei maeștri conducători ai muzicii de la Sanctuar (2 Cronici 21:1). Cei trei artiști, Asaf, Heman și Iedutun activau sub conducerea directă a regelui David (1 Cronici 25:6).

Despre modul desfășurării activității muzicale de la Sanctuar (tabernacolul lui Moise, apoi Templul zidit de Solomon), vom prezenta date concrete privind instrumentația, muzica corală etc. într-unul din capitolele următoare.