Muzica închinarii – după rânduiala lui David (III)

Muzica închinarii – după rânduiala lui David (III)

de Cezar Geantă

 Organizarea cântării de la templu (sanctuar) a respectat întru totul prevederile izvodului[1] transmis de către Dumnezeu, regelui David.

„Toate acestea”, a zis David, „toate lucrările izvodului acestuia, mi le-a făcut cunoscute Domnul, însemnându-le în scris cu mâna Lui.” (1 Cronici 28:19)

În ce consta Rânduiala lui David? Rânduiala lui David consta în suma poruncilor divine referitoare la închinare (muzică și aducerea de jertfe), precum și planul construcției templului, cu anexele și uneltele necesare tuturor ceremoniilor prevăzute în Legea ceremonială dată lui Moise.

David a dat fiului său Solomon chipul prispei şi clădirilor, odăilor vistieriei, odăilor de sus, odăilor dinăuntru şi al odăii pentru scaunul îndurării. I-a dat planul a tot ce avea în minte cu privire la curţile Casei Domnului şi toate odăile de jur împrejur pentru vistieriile^* Casei lui Dumnezeu şi vistieriile Sfântului Locaş şi cu privire la cetele preoţilor şi leviţilor, la tot ce privea slujba Casei Domnului şi la toate uneltele pentru slujba Casei Domnului. (inclusiv muzica n. n.).

I-a dat chipul uneltelor de aur, cu greutatea celor ce trebuiau să fie de aur pentru toate uneltele fiecărei slujbe, şi chipul tuturor uneltelor de argint, cu greutatea lor, pentru toate uneltele fiecărei slujbe. (1 Cronici 28:11-14)

Pentru că muzica sacră este subiectul demersului nostru, trebuie să precizăm că numai leviții (urmașii lui Levi, fiul lui Iacov) aveau permisiunea, din partea lui Dumnezeu, să îndeplinească slujbele de la Templu, ca preoți, ușieri, paznici, cântăreți, vistieri etc., iar dintre aceștia, numai cei nominalizați prin concurs aveau voie să intre în Templu să participe la ceremoniile și slujbele sfinte.

Tot poporul era liber să cânte în afara Templului, cu vocea sau cu orice instrument muzical, amintit în Psalmii 149 și 150, cu ocazia sărbătorilor naționale sau la anumite procesiuni. În Templu,[2] în pridvorul[3] din fața acestuia, intrau numai preoții, corul și formația instrumentală care acompania pe cântăreți. Poporul asista în curtea Templului, la aducerea jertfelor de animale sau a jertfelor duhovnicești.

Am făcut precizarea aceasta, pentru a lămuri sensul Psalmului 150, în care găsim următorul îndemn:

„Lăudați pe Domnul! Lăudați pe Dumnezeu în locașul Lui cel Sfânt!… Lăudați-L cu sunet de trâmbiță, lăudați-L cu alăuta și arfa, lăudați-L cu timpane și cu jocuri, lăudați-L cântând cu instrumente cu coarde și cu cavalul, lăudați-L cu chimvale sunătoare, lăudați-L cu chimvale zăngănitoare…”

Conform cu acest îndemn, asistăm astăzi la cele mai ciudate și îndrăznețe forme de închinare prin muzică, în locașul de închinare, pentru că așa spune Psalmul 150!?

„Lăudați pe Dumnezeu în locașul Lui cel Sfânt!” cu:

– trâmbița
– alăuta
– arfa (harpa)
– timpanele
– cu jocuri (hore, valsuri etc.)
– cu cavalul
– cu chimvale (talgere) etc.

Cercetătorii atenți ai fenomenului închinării prin muzica de la Templul din Ierusalim ne informează că instrumentele enumerate în Psalmul 150 erau folosite la manifestările serbărilor (laice și religioase) din curțile Templului, nu în interiorul acestuia! (Psaltirea Renascentistă Franceză, editura Academiei Române, 2012, pp. 352, 364). Aceste serbări populare nu trebuie confundate cu serviciul divin de la Templu, mai ales cele din Sabat! Este absurd să acceptăm ideea că în Sanctuarul din Ierusalim se cânta cu chimvale zăngănitoare, cu tobe (Ps. 149:3) sau se dansa! Acolo nu intrau decât leviții.

Poporul Israel era în același timp și biserică și stat. Avea o cultură sacră și o cultură laică, legi sacre și legi civile, instrumente muzicale sacre și instrumente muzicale populare. Tocmai de aceea Dumnezeu a descoperit lui David o rânduială acceptată de El pentru a delimita sacrul de profan. Sigur că prezența lui Dumnezeu este peste tot locul, dar sunt locuri unde El se manifestă în mod special și în timp special.

Când Domnul i-a spus lui Moise să-și scoată încălțămintea, căci locul acela era un loc sfânt (Exod 3:5), i-a explicat în mod clar: „Locul pe care calci este un pământ sfânt”.

Până să ajungă la rugul aprins, Moise călcase pe un pământ obișnuit. Numai când se apropia de perimetrul în care se afla Dumnezeu (rugul aprins), i s-a atras atenția să se descalțe.

Tot așa și cu muzica acceptată de Cel Preaînalt. El a dat indicații clare, ce fel de muzică primește ca jertfă de laudă și de închinare și care să fie instrumentele muzicale plăcute Lui, atunci când venim în locașul Său cel Sfânt, unde se află prezența Sa. În afara perimetrului sacru, în zilele de lucru, putem să-L lăudăm cu orice instrument muzical pe care îl putem mânui, Domnul primește stângăcia și amatorismul nostru, dacă i le prezentăm cu inimă curată, dar în Templul Său, el pretinde măiestrie și excelență, adică superlativele celor dotați și calificați pentru un astfel de demers sacru. Nu oricine este chemat să aducă slavă lui Dumnezeu prin muzică, dacă nu are măiestria și calificarea necesară în domeniul respectiv. Este vorba de închinarea de la Templu. Acasă, ori sub cerul liber, fiecare îl poate lăuda pe Domnul cum poate și cu ce poate, doar calitatea muzicii să fie după cum îi place Lui, nu după gusturile noastre deformate de muzica ambientală.

Poate că aceste gânduri exprimate foarte succint par a fi subiective, adică personale, exagerate și extrabiblice, dar ele sunt cuprinse în Rânduiala lui David. Iată-le:

1. Interpreții erau selectați dintre profesioniștii cei mai buni (Cronici 25:7).
2. Instrumentele muzicale erau construite din materialul cel mai scump (1 Împărați 10:12).
3. Nimeni nu avea voie să intre în Sanctuar în afara leviților (preoți și cântăreți; 1 Cronici 23:3-5).
4. Corul era alcătuit din bărbați de neam preoțesc, cu o purtare excelentă în ce privește viața și exteriorul (veșmintele; 1 Cronici 16:29).
5. Caracterul muzicii trebuia să fie pe placul lui Dumnezeu, nu al interpreților, nici al publicului (Isaia 56:4; 1 Petru 2:5; Evrei 12:28).
6. Instrumentele erau precis alese, fără excepție, după Rânduiala lui David, dată de Dumnezeu și anume: arfe, alăute, chimvale (1 Cronici 25:6).
7. Instrumentiștii de la Templu erau elita muzicienilor, mulți dintre ei, fii de preoți (1 Cronici 25:1-6).
8. Muzica poporului Israel era cu totul diferită de cea a popoarelor politeiste, idolatre.

 „Muzica diferitelor grupuri muzicale sau a unor interpreți era, din punct de vedere al formei și al conținutului, musica sacra, muzică sfântă, iar dacă avea elemente profane, ca de exemplu melodii pentru ocazii de secerat sau cules, sau de dragoste, petrecere, nici atunci nu se coboară la nivelul vulgar, nu-și pierde calitatea pentru că în Israel aceste cântări îi mulțumesc lui Iahve atât pentru seceriș, cât și pentru roade, iar prin melodiile de petrecere Israel nu experimenta misterele imorale ale orientului, ci privea spre Mesia, care vine pentru a se bucura împreună cu poporul său.” (Psaltirea Renascentistă Franceză, editura Academiei Române, 2012, pp. 363-364)

În încheierea prezentului capitol, vom analiza fiecare dintre cele opt condiții pe care trebuia să le îndeplinească muzica sacră de la Templu.

1. Din cei patru mii de instrumentiști existenți la Ierusalim, regele David a selectat, pentru slujbele de la Templu, doar două sute optzeci și opt de persoane (1 Cronici 23:5; 35:7). Criteriul selectării era performanța profesională și afinitățile de ordin spiritual (1 Cronici 25:7). Ceilalți instrumentiști erau angajați pentru evenimentele cultural-artistice laice și religioase desfășurate în aer liber (1 Cronici 13:8).
2. Instrumentiștii, interpreți la harfe, alăute și chimvale, acompaniau corul bărbătesc de la Templu, în cadrul serviciilor divine. Despre ei ni se spune că erau meșteri (maeștri) ai muzicii sacre.
3. În sala de cult nu aveau acces decât leviții (preoți, cântăreți, instrumentiști; 1 Cronici 23:3-5).
4. Muzicienii aleși pentru serviciile divine de închinare de la Templu trebuia să fie înzestrați cu smerenie, teamă de Dumnezeu, disciplină, ordine (îmbrăcați cu podoabe sfinte; 1 Cronici 16:29).
5. Caracterul muzicii trebuia să fie pe placul lui Dumnezeu, nu al oamenilor.

Căci aşa vorbeşte Domnul: „Famenilor care vor păzi Sabatele Mele, care vor alege ce-Mi este plăcut şi vor stărui în legământul Meu, le voi da în Casa Mea şi înăuntrul zidurilor Mele un loc şi un nume mai bun decât fii şi fiice; le voi da un nume veşnic, care nu se va stinge. (Isaia 56:4-5)

Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos. (1 Petru 2:5)

Fiindcă am primit dar o împărăţie care nu se poate clătina, să ne arătăm mulţumitori şi să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie şi cu frică, fiindcă Dumnezeul nostru este „un foc mistuitor”. (Evrei 12:28-29)

Condiția nr. 1 a jertfelor cântării: să placă lui Dumnezeu.

 Singurele instrumente muzicale alese de Dumnezeu pentru a acompania corul bărbătesc de la Templu erau: arfa, alăuta, chimvalele. Toate celelalte instrumente menționate în cartea Psalmilor erau utilizate în aer liber, niciodată în interiorul Sanctuarului (2 Cronici 29:25; 1 Cronici 16:5-6; 1 Cronici 15:16; 1 Cronici 25:1, 6; 2 Cronici 5:12; Neemia 12:27).[4]

6. Instrumentiștii care activau la Templu (interior) erau cei mai buni dintre cei patru mii, ei erau elita slujitorilor muzicii sacre, atât în domeniul interpretării, cât și în cel al creației literar-muzicale. Asaf, Hermon și Iedutun au compus psalmi nemuritori care fac parte din Canonul Vechiului Testament.
7. La Templu nu se cânta o muzică sacră comună, ci una aleasă cu cea mai mai responsabilitate; cea mai nobilă din ce era mai valoros în repertoriile naționale (Psalmi 47:7).

Poate părea prea restrictivă această rânduială impusă de Dumnezeu prin robul Său, David. Cine ar putea să o respecte astăzi, când biserica lui Dumnezeu cuprinde tot pământul, cânt există atâtea culturi, câte popoare aderă la creștinism, când bisericile locale prezente sunt atât de dificile în ce privește nivelul cultural-artistic?

Răspunsul la aceste întrebări este legat nu de litera legii, ci de spiritul ei. Nu toate bisericile dispun de maeștri cu calificare superioară în muzică. Nu toate au tineri talentați care să fie îndrumați corespunzător în această artă. În alte locuri, nu există fonduri, mijloace materiale în vederea acestui scop. Dumnezeu nu ne obligă să facem ceea ce nu putem face din motive obiective. Ceea ce este obligatoriu pentru toate generațiile de închinători rămâne spiritul rânduielii lui David, adică străduința continuă de a fi plăcuți Lui, de a-I aduce jertfe plăcute Lui, de a-L sluji pe El cu „evlavie și frică” (Evrei 12:28).

Prea adesea cântarea în casa lui Dumnezeu este adusă într-un mod neglijent, urmărindu-se proslăvirea eului personal, plăcerea proprie, distracția, delectarea firii, nicidecum respectul și teama ce I se cuvin Celui căruia pretindem că ne închinăm.

Prin Rânduiala lui David, Dumnezeu ne pretinde tot respectul de care suntem capabili, manifestat în: atitudine, calitatea excelentă a jertfei cântării (creație, interpretare) și nu în ultimul rând, cu o viață spirituală plăcută Lui.

O altă condiție desprinsă din Cuvântul lui Dumnezeu este creșterea neîncetată (cât trăim) a deprinderii și cunoștințelor legate de jertfa cântărilor noastre. Dacă nu avem o tradiție și nici un mediu favorabil unui nivel înalt din care să pornim, de la bun început, pe o cale de excelență în muzică, Dumnezeu primește și închinarea noastră sărăcăcioasă, primitivă, naivă și chiar de un gust artistic îndoielnic, dacă demersul nostru este sincer, cu smerenie în gând și în atitudine; dacă tot ceea ce aducem ca ofrandă sfântă este tot ceea ce știm și tot ceea ce putem, la acea oră, nefiind nimeni altcineva mai capabil de o slujire mai înaltă în acel loc.

Situația se schimbă, însă, când ne complacem în primitivismul nostru, când suntem refractari la sugestii de progres, la oportunități de a crește în toate privințele (orientare, gust, selecție, tehnică interpretativă etc.).

Dumnezeu nu poate primi o închinare formală, defectuoasă, neglijentă, amestecată cu idolatria eului și cu un spirit autosuficient, retrograd.

Apostolul Pavel ne îndeamnă: „Ci credincioși adevărului, în dragoste, să creștem în toate privințele … ” (Efeseni 4:15).

Este trist să vezi și să auzi frați care au rămas la nivelul de înțelegere muzical și la gusturi și preferințe estetice muzicale, așa cum i-ai cunoscut nu zeci de ani în urmă, cu aceeași concepție de neclintit, demnă de o cauză mai bună. Ca niște copii răsfățați, țin la instrumentul lor (necorespunzător închinării) și la repertoriul lor copilăresc, cu toată opacitatea și dârzenia „sfântă” de care sunt capabili.

Tot apostolul Pavel ne vorbește răspicat:

„Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc.” (1 Corinteni 13:11)

Așa ar trebui să evolueze un om normal, pe toate planurile, nu numai pe cel muzical. Din păcate, cei mai mulți semeni sunt cantonați în limitele rutinei, în care se complac, și le este greu să pășească mai sus, pe un plan superior, din cauza comodității și a mândriei.

Rânduiala lui David este un imperativ care lovește chiar în confortul nostru firesc și în mentalitatea noastră rudimentară, pentru adaptarea unui mod de închinare plăcut lui Dumnezeu, nu egocentrismului nostru profanator și aducător de blestem din partea Celui pe care pretindem că-L adorăm.

Iată și reacția Stăpânului nostru ceresc privitoare la jertfele noastre neconforme cu sfânta Lui rânduială:

Voi ziceţi: ‘Ce mai osteneală!’ şi o dispreţuiţi”, zice Domnul oştirilor, „şi aduceţi ce este furat, şchiop sau beteag – iată darurile de mâncare pe care le aduceţi! Pot Eu să le primesc din mâinile voastre?”, zice Domnul. „Nu! Blestemat să fie înşelătorul care are în turma lui o vită de parte bărbătească, şi totuşi juruieşte şi jertfeşte Domnului o vită beteagă! Căci Eu sunt un Împărat mare”, zice Domnul oştirilor, „şi Numele Meu este înfricoşat printre neamuri. (Maleahi 1:13-14)

În acest pasaj sfânt nu este vorba numai de jertfele de animale din vechea dispensațiune, ci este vorba de toate categoriile de jertfe, inclusiv jertfa buzelor noastre, „jertfa de laudă” (Evrei 13:15).

Blestemul rostit în textul din Maleahi se referea la jertfele furate, șchioape, betege. Astăzi, mai mult ca oricând, se fură melodii din repertoriile lumești: filme, internet, șlagăre etc., li se atașează texte sacre și se prezintă drept jertfă de închinare Marelui Împărat. Unele sunt șchioape (prost prelucrate), altele sunt betege, cu armonii bolnăvicioase, fără elementul sacru spre care aspiră marea artă profesionistă. Se preferă muzica la kilogram, fără idei, fără sacralitate, fără vitalitate, fără perenitate (de unică folosință), fără inspirație nobilă, numai de dragul unor sonorități șocante, care plac urechii externe, lăsând sufletul pustiu și gol, cu ritmuri pregnante și cu caracter triumfalist, plin de aroganța celor ce pretind deținerea adevărului doctrinal și nu numai.

Aceste constatări sunt valabile pentru noua modă post-modernă în muzica destinată laudei și închinării, modă care a cuprins întreg mapamondul, pentru că ea răspunde filosofiei hedoniste contemporane (New-Age).

Aceste jertfe aduse pe calea sonoră nu pot fi primite de Dumnezeu pentru că sunt false. Lăsând la o parte proveniența lor frauduloasă, ele nu au nimic în efectele lor care să răspundă nevoilor sufletului privind purificarea gândirii, cercetarea de sine (introspecția), alinarea frământărilor și tensiunilor produse de păcat, bucuria mântuirii, umplerea psihicului cu Dragostea divină pentru Creator și creație, este pentru că nu atrage Duhul Sfânt, ci îl respinge. Aceste produse de serie, deși compuse artistic, păcătuiesc prin atmosfera pe are o degajă. Ele plac urechii, fiind produse ce țintesc senzorialul și firescul, dar nu au nicio virtute care să promoveze relația cu Absolutul și cu veșnicia.

Gândurile expuse în lucrarea de față sunt adresate liderilor muzicali, pastorilor, stundenților, celor ce au responsabilitatea de a da hrană duhovnicească turmei lui Hristos, care să ajute la creșterea în capacitatea credincioșilor de a aduce adevărata închinare Adevăratului Dumnezeu.

De ce sunt eliminate creațiile de geniu ale marilor maeștri și promovate creațiile ieftine și deșerte ale unor meșteșugari deiști (sau chiar atei) – rămâne o mare taină. Mulți lideri angajați în acest proces profanator al adevăratei închinări prin muzică nu realizează gravitatea demersului lor, așa cum nici subsemnatul nu și-a dat seama în perioada adolescenței.

Dumnezeu este bun și înțelegător și nu ține în seamă greșelile din neștiință. După șaizeci de ani de evoluție, prin cercetare și audiții fără număr, am înțeles altfel limbajul și mesajul muzical, pe de o parte, și mesajul și exigențele divine, pe de altă parte, privind închinarea. Consider că ar fi o complicitate la desacralizarea conștientă a închinării biblice, dacă nu aș transmite și fraților mei cele ce mi-a descoperit, prin mila Sa, Însuși Autorul Sfintelor Scripturi: Rânduiala lui David cu implicațiile ei.

[1] Izvod – manuscris.

[2] Iosephus Flavius precizează că prin Templu se înțelege tot complexul de clădiri a acestuia, inclusiv curțile aferente.

[3] Pridvor – tinda unei biserici, spații construite în jurul templului.

[4] În 1 Cronici 16:6 ni se precizează că pe lângă arfe, alăute și chimvale, mai erau și preoții Benaia și Iahaziel, care „sunau din trâmbiți înaintea chivotului legământului lui Dumnezeu”. Unde se afla în acel moment chivotul legământului? Era abia așezat într-un cort, din cartea lui Obed-Edom, recuperat din mâna filistenilor. Tot capitolul 15 din 1 Cronici descrie procesiunea mutării chivotului din casa levitului Obed-Edom, în cortul pregătit de David pe terenul unde urma să se zidească Templul lui Solomon. Cu acea împrejurare, pe tot traseul parcurs, leviții au însoțit chivotul cu tot felul de instrumente, iar regele și poporul jucau de bucurie (1 Cronici 15:28). În 2 Cronici 5:12, de asemenea sunt menționați Asaf, Hermon și Iedutun, cu alăute, arfe și chimvale, însoțiți de o sută douăzeci de preoți care sunau din trâmbițe. Și în acest caz, chivotul se găsea în Templu, iar cântăreții mânuiau instrumentele lor în aer liber, „la răsăritul altarului” (altarul fiind în curtea Templului).