Calea mea spre muzică (autobiografie)
Într-o zi a anului 1955 s-a întrunit la Ateneul Român o ilustră comisie muzicală. Lângă președintele comisiei, George Georgescu, directorul Filarmonicii George Enescu, se mai afla acolo Constantin Silvestri, directorul Operei Române, Vasile Jianu, flautist cu renume internațional, pianista Silvia Șerbescu și Florica Musicescu, profesoara neuitatului Dinu Lipatti, precum și alte personalități marcante ale vieții muzicale. De audiat erau trei tineri organiști, unul lutheran, unul catolic și unul – adventist.
Acesta din urmă absolvise cu un an înainte Seminarul Teologic AZȘ din București, fiind angajat deja în ultimul an de studii ca profesor de muzică la acea instituție. Acum urma să obțină calificarea necesară pentru activitatea publică. Rezultatul acestei examinări a fost încadrarea lui în categoria I, ca solist concertist organist, fiind de atunci mereu prezent în viața culturală, primul muzician profesionist adventist în România. Președintele comisiei a transmis profesorilor tânărului organist, F. X. Dressler din Sibiu și V. Bickerich de la Biserica Neagră din Brașov, lucruri măgulitoare cu privire la felul cum se prezentase fostul lor elev în fața comisiei. Până în ziua aceea a trebuit, însă, parcursă o cale lungă și anevoioasă. Iată calea, pe scurt.
M-am născut în 27 noiembrie 1928 la Frankfurt pe Main (Germania), unde tatăl meu se înscrisese pentru un studiu auxiliar la Universitatea J. W. Goethe. După câteva luni, familia s-a mutat la Hamburg, tatăl fiind angajat ca redactor la Advent-Verlag. În 1930, familia s-a mutat la Kaschau-Kosice, pe urmă la Pressburg-Bratislava în Slovacia, unde tatăl meu a fost numit președinte de Conferință. Aici, încep atât amintirile mele, cât și instruirea muzicală făcută de tatăl meu. Primul instrument pe care 1-am învățat a fost mandolina. Peste tot tatăl meu a înființat orchestre cu mandoline și chitare, intrând și eu, ca cel mai mic membru, în orchestră. La primul concert, la vârsta de 5 ani, i-am întins tatălui meu instrumentul tocmai când ridica bagheta pentru a da intrarea, spunând: ,,Tata, mandolina e dezacordată”, lucru care bineînțeles a produs veselie.
După trei ani, tata a fost mutat în Conferința Bohemia de Nord (Sudeți), familia mutându-se la Reichenberg-Liberec. Acolo, am început școlarizarea precum și învățământul la pian, la școala de muzică, fiind deja mai înainte instruit de tata și la vioară.
Trăgându-se din Transilvania, familia mea s-a întors în 1937 în România, stabilindu-se la Sibiu. Acolo, am avut prilejul să devin elevul prof. F. X. Dressler, învățând pian și mai târziu orgă și clavecin, precum și toate disciplinele teoretice și dirijat. La corul Brukenthal, un cor mixt de băieți al liceului, care a concertat și la Ateneul din București, am fost ultimul ,,prefect”, adică dirijor-ajutor, înainte ca formația să fie dizolvată de regimul comunist. Tot aici a început și activitatea mea concertistică în calitate de organist și clavecinist, la concertele dirijate de profesorul meu. Cu timpul, și compozițiile mele au început să fie prezentate în public.
La Sibiu, am primit botezul, angajându-mă de la început în viața muzicală a comunității. La vârsta de 16 ani am fost numit dirijorul corului. Cunoscând prin activitatea profesorului meu valoarea unei muzici bisericești adecvate, am intrat în conflict cu uzanțele muzicale din comunitate. Multe piese și cântece de puțină profunzime, folosite frecvent la serviciile divine, nu le-am putut socoti ca fiind potrivite, văzând aici o discrepanță față de solemnitatea soliilor îngerești. Acest conflict sufletesc a fost greu pentru mine și a trebuit să-1 suport ani la rând. Într-o zi, pastorul mi-a dat un exemplu milităresc: plutonierul comandă trupa, dar când vine generalul, face raport și cedează comanda. Numai că, aici nu era vorba de armată, ci de cunoștințe de specialitate și de dorința de a găsi tot ce era mai de preț pentru cauza Evangheliei.
În 1948, am fost invitat să aduc o mică contribuție muzicală la serbarea de sfârșit de an a Institutului Biblic din Brașov-Stupini. Am cântat Preludiul și Fuga în Do diez Major din Clavecinul bine temperat de Bach și partea a doua din Sonata Appassionata de Beethoven. Cu această ocazie i-am cunoscut pe Artur Florescu și Mircea Diaconescu, cu care m-am împrietenit. În următorul an școlar am început studiile teologice la Stupini, continuându-mi studiile muzicale la prof. Bickerich la Brașov.
Deși președintele de Conferință îmi spusese că este prevăzut să predau muzică și să conduc corul la Stupini, la începutul anului școlar, nimic din cele spuse nu se adeveriseră. M-am așezat la cor, sub conducerea unei stimate surori, care și-a dat toată silința, iar un profesor de geografie a fost numit profesor de muzică. M-am mirat, dar mi-am adus aminte de exercițiile de umilință la care supusese Spurgeon candidații de teologie și am tăcut. După câteva săptămâni, directorul școlii m-a invitat să țin o repetiție de cor, care se pare ca i-a făcut o impresie bună. În continuare am fost numit ajutor de dirijor. Sora titulară mi-a cedat cu plăcere toată conducerea corului.
Aici, a început o fructuoasă colaborare cu Aurora Ionescu, soția directorului, poetă înzestrată și deosebit de sensibilă. Cântându-i la pian piese religioase cu texte în limba germană, traducându-le și indicându-i ritmul și rima, ea a reușit să creeze profunde mărturii literare.
La serbarea de sfârșit de an, pentru prima dată a avut loc un concert religios cu muzică de Bach și Händel, la care pregătisem un cuvânt introductiv – pentru mine, primul ținut în limba română. Dat fiind că veniseră musafiri din toată țara, acest program a trezit o adevărată redeșteptare muzicală, care nu s-a stins, chiar dacă la sfârșitul anului școlar Institutul Biblic a fost expropriat de comuniști și transformat într-o școală de cadre de partid.
După serviciul militar, lângă Ploiești, în condiții grele datorită credinței, m-am întors în casa părintească. Fratele Proksch, mult stimatul profesor de biblie de la Stupini, fusese mutat ca pastor și pe urmă, ca președinte, la Sibiu. Aici, s-a putut realiza o colaborare ideală între un orator înzestrat și ramura muzicală care căuta să fie la același nivel. Atât serviciile divine, cât și programele muzicale au căpătat astfel, un profil exemplar. Traducerile în limba română au fost realizate de fratele Kieltsch-Chelcea.
În toamna lui 1952 am venit la București pentru a-mi continua studiile teologice. Aici, am avut prilejul să iau lecții de compoziție de la maestrul Mihail Jora. Mi s-a dat ocazia să conduc Corul Uniunii, prezentând oratoriul Mesia de Händel. Iar în anul următor, ultimul an de studii, am fost numit profesor de muzica și de limba germană la Seminarul Teologic. În acest an am putut, de asemenea, prezenta un program muzical pretențios, cu mai multe piese de Bach (i.a. corul de încheiere a primei părți din Matthäus-Passion) și corul Frumoase-ți sunt locuințele din Recviemul german de Brahms. La pian a fost invitat ca acompaniator Paul Jelescu, profesor de pian la Conservatorul Ciprian Porumbescu, fiul unuia dintre pionierii cântului adventist din România, care prin această colaborare a fost determinat să se apropie iar de credința cunoscută în copilărie.
În ultimul an de studii am fost invitat la comunitatea Popa Tatu, cu rugămintea de a prelua conducerea corului. Acest cor fusese cândva bun, acum însă se afla într-o stare jalnică. A trebuit să fac reorganizarea lui completă. Totuși, au trecut mai mulți ani până când noua generație a putut să aducă un nou avânt. Cu timpul, corul a devenit din ce în ce mai bun, încât am putut prezenta programe pretențioase. Se cânta la toate serviciile divine, având un repertoriu permanent la dispoziție, care permitea alegerea pieselor mai potrivite cu tema prezentată. Mai ales, în colaborare cu poetul Corneliu Greising, au fost astfel realizate o serie de piese de valoare, traduse pentru prima dată în limba română. Și în alte comunități viața muzicală a luat avânt. În comunitatea Grant, Mircea Diaconescu prezenta programe deosebite, mai ales cu compozițiile pline de pioșenie ale lui César Franck. În comunitatea Labirint, fratele Dragomirescu continua tradiția corală cu mult zel. Nici comunitățile mai mici n-au vrut să rămână mai prejos. Astfel, viața muzicală din comunități a progresat îmbucurător.
Între timp, eu îmi începusem activitatea concertistică. Mulți părinți, văzând că aceasta nu vine în conflict cu viața de credință, au dat posibilitatea copiilor lor să învețe muzica la școli cu profil sau în particular. Cu timpul, s-a format în comunitate un nucleu de studenți la muzică. Dat fiind că tineretul cu o pregătire muzicală s-a înmulțit tot mai mult, mi-a venit ideea de a înființa o formație vocalinstrumentală de cameră, cu cei mai înzestrați tineri din toate comunitățile. Prin anii șaizeci a luat astfel ființă ansamblul vocalinstrumental de cameră PRO MUSICA. Fiind nevoie de un cadru neutru, acest ansamblu a funcționat pe lângă Casa Sindicatului Învățământului. Un promotor plin de elan și inițiativă a fost dr. Artur Florescu. Cu timpul, din PRO MUSICA s-a desprins o nouă formație corală, sub conducerea dr. Mircea Diaconescu. Aportul adventist la viața muzicală a capitalei s-a dublat astfel, ajungând un factor important.
Concerte în cadrul Sindicatului Învățământului și în diferite alte instituții, turnee prin țară precum imprimări la Radiodifuziune și Televiziune au făcut ca PRO MUSICA să fie din ce în ce mai cunoscută. În 1970 ansamblul a obținut trofeul Gheorghe Dima la concursul din Brașov, în 1971 Premiul I la concursul din București. Prin 1970 și 1972 au urmat mai multe concerte în cadrul Filarmonicii George Enescu, în Sala mică a Palatului și la Ateneul Român, unde pentru prima dată au putut să fie prezentate cantate religioase de Bach. Și prin comunități, ansamblul a dat concerte spirituale de neuitat, în cadrul cărora a fost prezentată pentru prima dată și muzica tradițională românească, ca de exemplu: coruri bisericești de Kiriac, Musicescu, Dima ș.a. Aceste prezențe ale ansamblului prin comunități n-au fost deloc pe placul împuternicitului Departamentului Cultelor, care a căutat să sugrume această activitate.
La ultimul concert al corului de cameră sub conducerea mea, la Ateneu, în colaborare cu un ansamblu instrumental al Filarmonicii, am putut s-o câștigăm ca solistă și pe neuitata soprană Emilia Petrescu. Și ea se trăgea din spiță adventistă.
În octombrie 1972, când m-am întors în Germania, corul a fost preluat de prof. Iovan Miclea, fiind condus de el până când situația politică nu a mai permis o activitate muzicală publică fără compromisuri.
autobiografie inclusă în Introducere la mișcarea corală adventistă din România 1907-2007 – Mircea V. Diaconescu și Beniamin Roșca-Năstăsescu, pp. 90-96
REFERINȚE
Colecții corale publicate:
Lucrări vocale și instrumentale:
Lucrări muzicologice:
Volume de poezie și literatură:
Contribuții în volume colective:
Link-uri utile:
Exemple muzicale video:
Partituri (selecție):